Pană-împărat avea un singur fecior, căruia i-a pus numde Liliac. Fiind înaintat în vîrstă, împăratul a chemat pe fiul său şi, binecuvîntîndu-l, i-a dăruit întreaga împărăţie.
Liliac ajuns împărat, a căutat la început să-şi cunoască marginile împărăţiei, precum şi pe supuşii pe care-i conducea şi bineînţeles, la rîndul lor şi aceştia să cunoască pe noul împărat.
Într-o zi hotărăşte împăratul să se adune oaste mare, să se încarce care cu provizii, pentru atîta timp cît găsise de cuviinţă că-i va ajunge ca să dea ocol ţării sale. Cînd a văzut că totul e gata, a pornit la drum. Şi mergînd aşa din sat în sat şi din oraş în oraş, zi de vară pînă-n seară, a ajuns într-o bună zi într-un cătun, unde oamenii i-au ieşit înainte, zicîndu-i:
- Măria-ta, fii bine venit la noi şi Dumnezeu să-ţi dea multă sănătate dar dacă ţi-e scumpă viaţa, te-am ruga să nu intri în satul nostru !
- De ce ? a întrebat viteazul împărat.
- Aici în apropiere, măria-ta, într-o peşteră fără margeni şi întunecoasă de nu vezi la doi paşi, locuieşte o zgripţuroaică şi pe oricine trece pe acolo şi ea l-a ochit, pe dată îl şi vrăjeşte, prefăcîndu-l într-un animal, într-o pasăre, sau chiar de multe ori, într-o stană de piatră.
Împăratul nu luă însă în seamă cele spuse şi se îndreptă fără prea multă zăbavă, drept spre peştera cu vrăjitoarea.
Aceasta, dînd cu ochii de mîndrul împărat, îndată îl prefăcu într-un şoarece. Bietul animal, de frică, se ascunse sub o lespede de piatră.
După cîteva zile, nemaiputînd suferi foamea şi setea, şoricelul ieşi din ascunzătoare şi încet, încet, hai, hai, se îndreptă pre sat. Aici, nemerind la o casă, intră înăuntru şi stătu cîteva zile pe unde putu, apoi se mai gîndi el şi îşi aşeză culcuşul tocmai lîngă sobă, într-o crăpătură în zid.
Pisica însă, care într-una veghează după hrana ei gustoasă, mirosindu-l într-una din zile, îi şi dovedi îndată culcuşul. Dar Liliac, înţelept cum era, înţelegîndu-i gîndul şiret, o şterse frumuşel de acolo şi pe dibuite a nimerit tocmai la biserica din sat, unde încet, încet, strecurîndu-se pe sub uşă a pătruns înăuntru.
Aici, fiind linişte deplină, avînd de mîncare nafora rămasă de la împărtăşania credincioşilor iar ca băutură aiasma cu care se botează copii, o ducea cît se poate de bine.
După cîtva timp, începînd săptămâna patimilor Domnului, şoricelul, de frica lumii care se aduna numeroasă la denii, neavînd face, s-a urcat tocmai în clopotniţă. Dar nici aici nu putu sta mult timp, căci mergînd cîntăreţii să tragă clopotul după obicei, au dat peste el.
Neavînd altceva de făcut şi voind să coboare iarăşi în biserică, deodată simţi că nu mai poate merge pe picioare; fără să-şi dea seama, i se părea că pluteşte ca într-un vis. Şi aşa, într-o bună zi, se pomeni zburînd pe deasupra mulţimii.
Văzînd fereastra, care din cauza căldurii din biserică era deschisă, a izbucnit afară şi în întunericul nopţii a petrecut pînă la ziuă, cînd din nou a început să zboare prin locuri ascunse, ferite de ochiul oamenilor.
După mai multe rotocoale, recunoscînd drumul pe unde venise, se îndreptă către peştera zgripţuroaicei. Aceasta tocmai se afla la bucătărie, cu capul gol şi părul vîlvoi. Liliac, pentru a se răzbuna, se repede deodată asupra ei, încurcîndu-i-se cu ghearele în părul capului. Mai de spaimă, mai de durere, zgripţuroaica a început să ţipe cît o ţinea gura:
- Săriţi, oameni buni, năpastă pe capul meu !
S-au repezit atunci oamenii şi cu sape, securi şi topoare, au omorît vrăjitoarea, scăpînd satul de aşa pacoste.
Iar Liliac sărmanul, a rămas pînă în ziua de astăzi, liliacul zburător.
