Albina in mitologie, mituri si legende
De-a lungul timpului oamenii au vazut in albine niste fiinte complexe, care poarta in ele toata maiestria creatiei. Albinele sunt fapturile cele mai profunde, fapturile ce stiu sa creeze si sa se bucure de rodul muncii lor.
In mitologie, albina a fost vazuta ca un personaj fabulos, personificat, care ajuta pana si la creatia lumii, datorita intelepciunii sale. Legendele confirma inteligenta albinei, munca acesteia si priceperea cu care isi organizeaza propria viata. Albina fiind samanta a intelepciunii si materializare a spiritului, poarta mesajul divin, fiind deseori asociata cunoasterii si initierii.
Albinele apar frecvent in mitologia egipteana. Fara a fi divinizate direct, ele au fost puse in relatie directa cu marile divinitati. Albinele apar frecvent in hieroglifele egiptene si erau favorizate de faraoni. In Egipt, se credea ca albinele au aparut din lacrimile zeului suprem Ammon sau Amon-Ra. Egiptenii antici au folosit mierea ca indulcitor, ofranda pentru zeii lor si chiar ca ingredient fluid pentru imbalsamare. Turtele de miere au fost coapte de egipteni si folosite ca o jertfa de impacare a zeilor iar mierea a avut un rol sacru in nasteri, decese si casatorii. Se credea ca mierea este utila pentru a furniza energia si inspiratia de a crea un copil.
Mitologia maya din America precolumbiana avea un zeu protector al albinelor, Ah Mucencab; un zeu similar, Anigal, a existat si in mitologia alano-oseta din Caucaz.
Pentru greci si romani, albina era simbolul sacru al elocventei placute („dulce ca mierea”). In mitologia greaca albina era uneori identificata cu Demeter, zeita pamantului si a culturilor. Potrivit unei legende, pe buzele lui Pindar si ale lui Platon s-ar fi asezat, inca din copilarie, niste albine care le-au inoculat harul divin al vorbirii frumoase. Traditia greaca pretinde ca Pitagora nu a mancat nimic, doar miere de-a lungul intregii sale vieti. La daco-romanii din spatiul capato-danubian, protectoarea albinelor era Diana, zeita padurilor si a fiarelor, primind chiar epitetul de Diana Mellifica, adica “producatoare de miere” (ca Apis Mellifica). In mitologia romana, mortii, pentru a trece taramul din lumea cealalta, aveau de luptat cu neinfricatul caine Cerber. Spre a-l imbuna, mortul trebuia sa-i ofere acestuia o turta de grau facuta cu miere, turta ce se punea in sicriu, alaturi de mort. Acest obicei s-a pastrat si la romani, cu coliva. In mai toate ceremoniile inchinate zeilor, mierea si ceara jucau un rol important. Atat grecii cat si daco-romanii turnau pe morminte vin, asezau turte facute cu miere si aprindeau lumanari numai din ceara. Apoi impodobeau cu multi trandafiri. Se facea deci o asociere obligatorie intre divinitate si albina cu produsele ei. Ceremonialul religios folosit si azi la romani (si nu doar la ei ) de a oferi spre gustare celor care se casatoresc o bucatica de fagure cu miere (mai nou piscot cu miere) este tot o reminiscenta din mitologie. Se doreste astfel ca viata mirilor sa fie dulce, fericita si imbelsugata.
In folclorul mitologic romanesc, albina este vazuta ca mesagerul insufletit cu puteri magice, o insecta sfanta care a ajutat la crearea lumii alaturi de Dumnezeu. Apare si un mit asemanator celui egiptean potrivit carora albinele au aparut din lacrimile Maicii Domnului, cand aceasta plangea moartea lui Iisus Hristos. Albinele erau ocrotite de Sanzaiene si alte fapturi magice.
Una dintre legende ne spune ca albina ar fi avut initial culoarea alba. Pe cand avea aceasta culoare, Dumnezeu a trimis-o la diavol, sa-l intrebe, daca ar fi bine ca in univers sa guverneze mai multi sori. Pentru a afla raspunsul corect, albina s-a asezat pe capul diavolului fara ca acesta sa observe cu scopul de a-i citi toate gandurile. Cu gandurile lui adunate ca intr-un manunchi, albina a zburat spre cer. Dar diavolul a sesizat ca a fost pacalit si a lovit albina cu biciul. De atunci albina are trupul cu dungi negre si mijlocul subtirel.
Albina este prezenta intr-o legenda langa omul ce a cazut in pacat, pe cand salasluia in Eden – Gradina Raiului. Ea este indemnata de sarpe sa ceara lui Dumnezeu puteri peste firea ei. Astfel ii cere lui Dumnezeu ca tot omul pe care il va intepa sa moara. Dumnezeu i-a acceptat cererea, dar cu precizarea ca acest lucru se poate intampla doar atunci cand ea va aduna intr-un an un decalitru de miere, altfel va trebui sa moara si ea dupa ce il va intepa pe om. Partea finala a aceste legende insa, e cea care se implineste, deoarece o albina nu poate aduna atata miere intr-un an.
O alta varianta a aceleiasi legende spune ca „Cica atunci cand a facut Dumnezeu lumea si vietuitoarele, a dat fiecarui animal cate o arma pentru aparare. Unora le-a dat colti ascutiti, altora gheare cu care sa sfasie. Albinei in schimb i-a dat un ac micut si i-a zis:
- Iti dau acest ac sa birui toti dusmanii cu el. Cand vei intepa cu el, sa usture si sa se umfle carnea in jurul intepaturii!
Dar albina era dezamagita de arma sa:
- Doamne, dar arma mea e atat de mica! Fa macar sa fie mai puternic si cel pe care-l voi intepa sa moara!
Dar Dumnezeu s-a suparat:
-Vai, albina, dar esti tare rea la suflet! Fie ca mierea ta sa fie cea mai dulce, dar, pentru ca ai gandit atat de urat, cand ai sa intepi pe cineva cu acul tu ai sa mori si nu cel intepat!
Si asa a ramas cum a decis Dumnezeu.”
Intr-o alta legenda este vorba despre femeie saraca care avea doi copii: un baiat si o fata. Ei au plecat in lume, spre a-si castiga cele necesare traiului. Baiatul a intrat ucenic la un tesator de panza, iar fata cara pietre pentru zidari. In ceasul mortii, mama isi chema copiii langa ea. Fata a venit imediat, dar baiatul nu a vrut sa vina. Mama l-a iertat, dar dupa moartea ei, fata s-a prefacut in albina, iar baiatul in paianjen. De atunci, paianjenul traieste singur, vesnic singur, fara frate, fara surori si fara parinti. El fuge de lumina si vesnic isi tese panza prin locuri intunecoase, si e posomorat si suparat, iar oamenii il urgisesc si, oriunde il afla, ii strica panza si pe el il fugaresc si il omoara. Albina, de atunci, este vesela si toata ziua zboara de pe o floare pe alta si traieste cu parintii ei, cu fratii si cu surorile ei la un loc. Oamenii o iubesc si o vad cu drag, caci ea cu toti isi imparte ceea ce aduna si tuturor le da mierea ei.
Legenda Florilor de tei porneste de la iubirea pura a unui baiat si a unei fete. Baiatul se numea Albin, iar fata Teia. Domnitorul regatului dorea sa se casatoreasca cu Teia, asa ca a trimis oamenii sa o aduca la palat. Acestia l-au omorat pe Albin cu sabiile, iar pe ea au dus-o domnitorului. Teia a refuzat cererea in casatorie a domnitorului si a murit la scurt timp, fiind ingropata intr-un loc pustiu. Pe mormantul ei a crescut un tei, la a carui flori vine in fiecare an albina, dornica sa continue povestea de dragoste dintre Teia si Albin.
In basmele romanesti, dar si in cele din literatura universala, albina este insecta ce-i este recunoscatoare mereu omului. Il rasplateste dandu-i o aripioara, pe care acesta daca ii va da foc sau o va privi va fi ajutat negresit de albine.
Se mai spune ca albina este celibatara, pentru ca refuza cererea in casatorie a admiratorul ei, bondarul, in fiecare primavara, din cauza muncii ce o solicita la maxim, si pentru faptul ca se simte slabita dupa o iarna grea. Toamna insa, cand albina i-ar accepta cererea, bondarul e cel care nu mai doreste, deoarece ii e foame si trebuie sa-si adune provizii pentru iarna.
