Intre legenda si adevar

vineri, 13 aprilie 2012

Legenda ouălor rosii

O legendă ne spune că ,după răstignire, în noaptea de sâmbătă spre duminică, Pilat, invitat la un ospăt dat în cinstea lui de mai-marii evreilor, îngândurat si îndurat tinea un ou in mână. Tocmai în acel moment, un centurion năvăli in sală, strigând inspăimântat: ”Hristos a inviat!”. Sceptic Pilat a replicat: ”O să învie, când se va înrosi oul acesta”. Si oul s-a înrosit pe dată. Minunea l-a făcut pe roman sa scape oul din mâna. De atunci, se zice, a rămas obiceiul ciocnirii ouălor rosii. De fapt, este vorba de substituirea simbolică a sacrificiului prin lovirea ouălelor in cap. Mai glăsuieste legenda ca, in dimineata Duminicii dupa inviere o frumoasă copilă, cu poala plină de ouă, mergea către piata din Ierusalim pentru a le vinde. intilnindu-se pe drum cu un tânar evreu de vita nobilă, impresionat de vestea pe care o aflase, ii spune, in loc de bună ziua, ” Hristos a inviat !”. De atunci a rămas obiceiul ca oamenii sa se salute la inviere cu aceste vorbe.
Pentru a intâmpina in deplina curătenie morală, sufletească aceasta innoire a lumii- ziua Luminata a invierii Domnului, s-ar cuveni ca toti crestinii sa se impărtăseasca.
impărtasania consta in vinul care reprezinta sângele lui Hristos si prescura sau anfora reprezinta trupul lui.
Multi s-au intrebat si se mai intreaba si acuma: de unde au provenit si ce insemnatate au ouale rosii? Nu se poate da un raspuns multumitor. Din timpurile cele mai indepartate toate popoarele lumii celebrau sarbatoarea Anului Nou la echinoctiul primăverii, epoca in care oamenii celebreaza sărbătoarea Pastelui. in loc de copturi ei isi trimeteau ca simbol de afectiune reciproca ouăle rosii.
Se spune ca oul reprezintă pe Creatorul lumii, care produce tot si contine in sine totul.
 Autor: Cristina Fialcovschi

De unde vine legenda iepurașului de Paște?

Iepurasul de Paşti este un simbol păgân, emblemă a fertilităţii, asociat de creştini cu apariţiile lui Iisus dupa Înviere. Prima menţionare a iepuraşului ca simbol pascal apare în Germania, în 1590. În unele regiuni din această ţară se credea că iepuraşul aduce ouăle roşii în Joia Mare şi pe cele colorate altfel în noaptea dinaintea Paştelui.

În tradiţia păgână anglo-saxonă exista o zeiţă pe nume Eostre, cunoscută drept zeiţa primăverii. Simbolurile ei principale erau oul şi iepurele. Există o legendă potrivit căreia zeiţa a găsit o pasăre rănită în timpul iernii, iar singura soluţie pentru a o salva a fost să o transforme în iepure. Deşi nu mai era pasăre, iepurele putea să facă ouă.

Primăvara avea loc un festival dedicat zeiţei, care ţinea din martie până la sfârşitul lui aprilie. Când creştinismul a ajuns la anglo-saxoni, multe tradiţii din timpul festivalului lui Eostre au fost adaptate în ceremoniile în onoarea Învierii lui Iisus, întrucât aveau loc în acelaşi timp şi îi încurajau pe păgâni să se convertească. Drept rezultat, numele Paştelui în engleză, Easter, provine de la Eostre.

Iepuraşii fac parte din poveste întrucât sunt simbolul lui Eostre, dar şi penrtu că iepurii sunt puternic legaţi de lună în tradiţia păgână. Iepurele era şi un simbol al lunii, iar ciclurile lunii determină în ce zi sărbătorim Paştele în fiecare an.

În Germania, iepuraşii de Paşte erau albi şi se credea că dacă un copil este foarte cuminte, un iepuraş le va aduce un coş plin de ouă colorate. Tot în Germania s-au născut şi primii iepuraşi de Paşte dulci, în secolul 19. Ei erau făcuţi din aluat de foi şi zahăr.

În zilele noastre, iepuraşul de Paşte există cam în toată lumea, existând doar mici diferenţe între tradiţii. Există însă câteva locuri unde iepurele este înlocuit de alte animale. În Elveţia, de exemplu, cucii aduc ouăle colorate la copii, iar în anumite zone din Germania, cei mici cred în vulpiţa de Paşte.

duminică, 18 martie 2012

Albina in mitologie, mituri si legende

De-a lungul timpului oamenii au vazut in albine niste fiinte complexe, care poarta in ele toata maiestria creatiei. Albinele sunt fapturile cele mai profunde, fapturile ce stiu sa creeze si sa se bucure de rodul muncii lor.

In mitologie, albina a fost vazuta ca un personaj fabulos, personificat, care ajuta pana si la creatia lumii, datorita intelepciunii sale. Legendele confirma inteligenta albinei, munca acesteia si priceperea cu care isi organizeaza propria viata. Albina fiind samanta a intelepciunii si materializare a spiritului, poarta mesajul divin, fiind deseori asociata cunoasterii si initierii.

Albinele apar frecvent in mitologia egipteana. Fara a fi divinizate direct, ele au fost puse in relatie directa cu marile divinitati. Albinele apar frecvent in hieroglifele egiptene si erau favorizate de faraoni. In Egipt, se credea ca albinele au aparut din lacrimile zeului suprem Ammon sau Amon-Ra. Egiptenii antici au folosit mierea ca indulcitor, ofranda pentru zeii lor si chiar ca ingredient fluid pentru imbalsamare. Turtele de miere au fost coapte de egipteni si folosite ca o jertfa de impacare a zeilor iar mierea a avut un rol sacru in nasteri, decese si casatorii. Se credea ca mierea este utila pentru a furniza energia si inspiratia de a crea un copil.

Mitologia maya din America precolumbiana avea un zeu protector al albinelor, Ah Mucencab; un zeu similar, Anigal, a existat si in mitologia alano-oseta din Caucaz.

Pentru greci si romani, albina era simbolul sacru al elocventei placute („dulce ca mierea”). In mitologia greaca albina era uneori identificata cu Demeter, zeita pamantului si a culturilor. Potrivit unei legende, pe buzele lui Pindar si ale lui Platon s-ar fi asezat, inca din copilarie, niste albine care le-au inoculat harul divin al vorbirii frumoase. Traditia greaca pretinde ca Pitagora nu a mancat nimic, doar miere de-a lungul intregii sale vieti. La daco-romanii din spatiul capato-danubian, protectoarea albinelor era Diana, zeita padurilor si a fiarelor, primind chiar epitetul de Diana Mellifica, adica “producatoare de miere” (ca Apis Mellifica). In mitologia romana, mortii, pentru a trece taramul din lumea cealalta, aveau de luptat cu neinfricatul caine Cerber. Spre a-l imbuna, mortul trebuia sa-i ofere acestuia o turta de grau facuta cu miere, turta ce se punea in sicriu, alaturi de mort. Acest obicei s-a pastrat si la romani, cu coliva. In mai toate ceremoniile inchinate zeilor, mierea si ceara jucau un rol important. Atat grecii cat si daco-romanii turnau pe morminte vin, asezau turte facute cu miere si aprindeau lumanari numai din ceara. Apoi impodobeau cu multi trandafiri. Se facea deci o asociere obligatorie intre divinitate si albina cu produsele ei. Ceremonialul religios folosit si azi la romani (si nu doar la ei ) de a oferi spre gustare celor care se casatoresc o bucatica de fagure cu miere (mai nou piscot cu miere) este tot o reminiscenta din mitologie. Se doreste astfel ca viata mirilor sa fie dulce, fericita si imbelsugata.

In folclorul mitologic romanesc, albina este vazuta ca mesagerul insufletit cu puteri magice, o insecta sfanta care a ajutat la crearea lumii alaturi de Dumnezeu. Apare si un mit asemanator celui egiptean potrivit carora albinele au aparut din lacrimile Maicii Domnului, cand aceasta plangea moartea lui Iisus Hristos. Albinele erau ocrotite de Sanzaiene si alte fapturi magice.

Una dintre legende ne spune ca albina ar fi avut initial culoarea alba. Pe cand avea aceasta culoare, Dumnezeu a trimis-o la  diavol, sa-l intrebe, daca ar fi bine ca in univers sa guverneze mai multi sori. Pentru a afla raspunsul corect, albina s-a asezat pe capul diavolului fara ca acesta sa observe cu scopul de a-i citi toate gandurile. Cu gandurile lui adunate ca intr-un manunchi, albina a zburat spre cer. Dar diavolul a sesizat ca a fost pacalit si a lovit albina cu biciul. De atunci albina are trupul cu dungi negre si mijlocul subtirel.

Albina este prezenta intr-o legenda langa omul ce a cazut in pacat, pe cand salasluia in Eden – Gradina Raiului. Ea este indemnata de sarpe sa ceara lui Dumnezeu puteri peste firea ei. Astfel ii cere lui Dumnezeu ca tot omul pe care il va intepa sa moara. Dumnezeu i-a acceptat cererea, dar cu precizarea ca acest lucru se poate intampla doar atunci cand ea va aduna intr-un an un decalitru de miere, altfel va trebui sa moara si ea dupa ce il va intepa pe om. Partea finala a aceste legende insa, e cea care se implineste, deoarece o albina nu poate aduna atata miere intr-un an.

O alta varianta a aceleiasi legende spune ca „Cica atunci cand a facut Dumnezeu lumea si vietuitoarele, a dat fiecarui animal cate o arma pentru aparare. Unora le-a dat colti ascutiti, altora gheare cu care sa sfasie. Albinei in schimb i-a dat un ac micut si i-a zis:

- Iti dau acest ac sa birui toti dusmanii cu el. Cand vei intepa cu el, sa usture si sa se umfle carnea in jurul intepaturii!

Dar albina era dezamagita de arma sa:

- Doamne, dar arma mea e atat de mica! Fa macar sa fie mai puternic si cel pe care-l voi intepa sa moara!

Dar Dumnezeu s-a suparat:

-Vai, albina, dar esti tare rea la suflet! Fie ca mierea ta sa fie cea mai dulce, dar, pentru ca ai gandit atat de urat, cand ai sa intepi pe cineva cu acul tu ai sa mori si nu cel intepat!

Si asa a ramas cum a decis Dumnezeu.”

Intr-o alta legenda este vorba despre femeie saraca care avea doi copii: un baiat si o fata. Ei au plecat in lume, spre a-si castiga cele necesare traiului. Baiatul a intrat ucenic la un tesator de panza, iar fata cara pietre pentru zidari. In ceasul mortii, mama isi chema copiii langa ea. Fata a venit imediat, dar baiatul nu a vrut sa vina. Mama l-a iertat, dar dupa moartea ei, fata s-a prefacut in albina, iar baiatul in paianjen. De atunci, paianjenul traieste singur, vesnic singur, fara frate, fara surori si fara parinti. El fuge de lumina si vesnic isi tese panza prin locuri intunecoase, si e posomorat si suparat, iar oamenii il urgisesc si, oriunde il afla, ii strica panza si pe el il fugaresc si il omoara. Albina, de atunci, este vesela si toata ziua zboara de pe o floare pe alta si traieste cu parintii ei, cu fratii si cu surorile ei la un loc. Oamenii o iubesc si o vad cu drag, caci ea cu toti isi imparte ceea ce aduna si tuturor le da mierea ei.

Legenda  Florilor  de  tei  porneste de la iubirea pura a unui baiat si a unei fete. Baiatul se numea Albin, iar fata Teia. Domnitorul regatului dorea sa se casatoreasca cu Teia, asa ca a trimis oamenii sa o aduca la palat. Acestia l-au omorat pe Albin cu sabiile, iar pe ea au dus-o domnitorului. Teia a refuzat cererea in casatorie a domnitorului si a murit la scurt timp, fiind ingropata intr-un loc pustiu. Pe mormantul ei a crescut un tei, la a carui flori vine in fiecare an albina, dornica sa continue povestea de dragoste dintre Teia si Albin.

In basmele romanesti, dar si in cele din literatura universala, albina este insecta ce-i este recunoscatoare mereu omului. Il rasplateste dandu-i o aripioara, pe care acesta daca ii va da foc sau o va privi va fi ajutat negresit de albine.

Se mai spune ca albina este celibatara, pentru ca refuza cererea in casatorie a admiratorul ei, bondarul, in fiecare primavara, din cauza muncii ce o solicita la maxim, si pentru faptul ca se simte slabita dupa o iarna grea. Toamna insa, cand albina i-ar accepta cererea, bondarul e cel care nu mai doreste, deoarece ii e foame si trebuie sa-si adune provizii pentru iarna.

http://interferente.ro/Legenda-albinei.html.

joi, 23 februarie 2012

Legenda plopului

A fost odata un baiat tare rau. Cat era ziulica de mare, colinda prin sat si se tinea doar de rele. Cauta cuiburile pasarilor si le spargea ouale, chinuia bietii caini care nu-i faceau nici un rau, legandu-le cate o tinichea de coada si apoi luandu-i la goana. Dar cel mai mare pacat al sau era ca isi batea joc de oamenii batrani. Bunul Dumnezeu era foarte mahnit de purtarea baiatului, dar Se hotari sa incerce sa-l schimbe si o trimise pe pamant pe Sfanta Duminica. Aceasta se preschimba intr- o batrana sarmana si garbovita de ani si se aseza la usa bisericii in zi de sarbatoare, cand tot satul era strans la slujba. Ca sa-i incerce inima, batrana i-a cerut baiatului un mar sau un colac, dar acesta nu doar ca nu s-a indurat sa faca pomana cu un om sarman, dar i-a si raspuns urat bietei femei. Vazand atata rautate, Sfanta Duminica se preschimba la loc, inconjurata intr-un nor luminos. Toti satenii au cazut in genunchi, inchinandu-se in fata unei asemenea minuni si bucurandu-se de prezenta sfintei in mijlocul lor. Speriat, baiatul obraznic a rupt-o la fuga, dar in urma sa a mai auzit vorbele sfintei:

– Stai pe loc, copil rau ce esti! Coborasem pe pamant pentru mantuirea ta, dar vad ca rautatea ta n-are leac. Nu meriti sa traiesti in chip de om, caci nu cunosti ce-s mila si indurarea. Sa te prefaci intr-un copac rece si nesimtitor, iar bucuria florilor si a fructelor sa n-o cunosti! Chiar in timp ce fugea prin curtea bisericii, copilul simti cum inima ii ingheata, trupul i se preface in trunchi, bratele in ramuri, iar picioarele in radacini adanci.

Asa a aparut plopul...
...care si astazi creste cat mai sus, spre inaltul cerului, sa ceara iertare lui Dumnezeu si Sfintei Duminici, iar ca semn al parerii sale de rau isi misca neincetat frunzele, tremurand chiar si atunci cand nu bate nici o boare de vant. Plopul nu face nici flori si nici fructe, iar pasarile nu-si fac cuib printre ramurile sale. Oamenii nu-l sadesc in apropierea caselor, caci la vreme de furtuna, plopul este primul traznit de fulger, amintindu-ne astfel de pedeapsa pe care cei rai si nechibzuiti o vor primi.
                                                                                          Dionis POPA

Legenda vaniliei



vanilie
Legenda spune ca, regele Tenitzill al treilea, al Tinutului Totonaca a avut o fata de o frumusete rara, Tzacopontziza, Steaua Diminetii. El a hotarat ca fiica ei sa fie ascunsa de privirile barbatilor si a trimis-o pentru a sluji zeitei Tonacayoua, zeita fertilitatii. Dar printul Zcotanoxga, Tanarul Cerb, a zarit-o si nu si-a putut infrange dorinta. Intr-o dimineata, cand printesa a parasit templul zeitei a rapit-o pe Steaua Diminetii si a fugit cu ea spre munti. Dar la scurt timp preotii templului i-au gasit si i-au sacrificat in numele credintei fata de Zeita fertilitatii.

Dupa cateva zile de la uciderea lor, din stropii de sange ai tinerilor iubiti au rasarit vrejuri puternice care urcau spre cer, crescand neincetat si scotand frunze de culoarea smaraldului. Apoi s-au acoperit cu flori galbene ca razele soarelui, care raspandeau un parfum delicat dar puternic precum sufletul nevinovat al printesei ucise.
Astfel orhideea, xanatha, a devenit floarea secreta si simbolul iubirii pe altarul Zeitei fertilitatii, Tonacayoua a regatului Totonaca.
 http://www.universdecopil.ro