Intre legenda si adevar

miercuri, 7 decembrie 2011

Legenda SF Filofteia

Fetita care iubea pe saraci: Sfanta Filofteia

Acum cateva sute de ani traia o fetita cu numele Filofteia. Buna ei mama o invatase de mica sa iubeasca pe Dumnezeu si pe toti oamenii si o indemna sa aiba grija de saraci.
La cativa ani dupa nastere, mama ei muri pe neasteptate si micuta ramase orfana. Tatal se casatori cu o alta femeie si aceasta nu o iubea pe fetita. Filofteia insa ramase cu aceeasi inima buna fata de Dumnezeu si fata de cei saraci.
Intr-o zi pe cand se afla in biserica, la sfanta slujba, auzi citindu-se Cuvantul lui Dumnezeu: "Fericiti cei milostivi, ca aceia se vor milui". Asa de mult i-au patruns in inima aceste cuvinte, incat de atunci nu mai putea sa treaca pe langa un sarac fara sa nu-l ajute cu ceva din putinul ei. Pe cel flamand il satura cu o parte din hrana ei; pe cel gol il imbraca cu hainele sale; celui insetat ii dadea sa bea, iar cand auzea de vreun copil sau un om bolnav, se ruga lui Dumnezeu pentru insanatosirea lor.
Vazandu-i toate faptele de milostenie, mama vitrega o certa mereu, o batea si o para tatalui ei, iar acesta o ameninta si o oprea de la astfel de fapte bune.
Intr-o primavara, cand Filofteia implinise 21 de ani, tatal a iesit la camp ca sa are si sa semene. Spre pranz, mama vitrega trimise pe Filofteia cu mancare la tatal ei. Vazand-o saracii, i-au iesit bucurosi in cale si Filofteia, neavand ce sa le dea, le imparti o parte din mancarea pe care o ducea tatalui sau.
Acest lucru s-a repetat in mai multe zile. Ramanand mereu flamand si banuind ce facea fetita lui, tatal se aseza intr-una din zile la panda. Cand o vazu pe Filofteia cu cata bucurie impartea din mancarea lui celor saraci, mania ii intuneca mintea. Lua securea de la brau si o arunca spre ea. Fetita cazu la pamant si muri pe loc, dandu-si sufletul in mainile lui Dumnezeu.
O lumina cereasca invalui deodata trupul lipsit de viata al Filofteii. Dumnezeu a preamarit-o si a asezat-o in ceata sfintilor Sai.
Deoarece Filofetia a avut o viata sfanta, trupul ei s-a pastrat nestricat. El se afla si astazi in bisericuta manastirii Curtea de Arges.
Ziua mortii Sfintei Filofteia o sarbatorim in fiecare an, la 7 decembrie.
www.copilul.ro


Trupul facator de minuni

Inspaimantat de fapta sa, tatal a incercat sa ii ridice trupul, pentru a o inmormanta. Dar Dumnezeu a proslavit-o, iar trupul ei a devenit atat de greu, incat nu l-a putut clinti, desi a chemat si pe alti oameni in ajutor. Ingrozit de aceasta minune, l-a chemat pe Arhiepiscopul de Tarnovo. Acesta a venit insotit de un alai de preoti si credinciosi, citind mai multe rugaciuni de dezlegare, pentru a putea duce trupul Sfintei in catedrala din Tarnovo. Sinaxarul spune ca, nedorind sa mearga acolo, trupul s-a lasat greu ca prin minune. Astfel, ierarhul a inceput sa rosteasca numele mai multor orase, aflate de o parte si de alta a Dunarii. Cand a fost pronuntat numele Cetatii de Arges, trupul s-a facut dintr-o data usor, Filofteia aratand in ce casa dorea sa fie dusa.

marți, 6 decembrie 2011

Legenda bradului de Craciun

 

Despre originea bradului de Craciun, circula mai multe legende, care de mare mai minunata prin mesajul ei plin de speranta si bucurie.

 

In urma cu multi ani de zile, in seara de Craciun, a venit pe lume Iisus Hristos. In acele vremuri, pe acele meleaguri era imparat Irod, un om foarte rau care auzind ca a sosit pe lume Mesia, Imparatul lumii, a poruncit oamenilor sai sa fie ucisi toti copiii de la doi ani in jos. Auzind acestea mama lui Iisus, s-a inspaimantat si si-a luat fiul in brate si cu ajutorul lui Dumnezeu a parasit Bethleemul. Pe drum Fecioara Maria a auzit tropote de cai care veneau in urma ei. Atunci ea vazand un stejar l-a rugat sa-si coboare crengile-n jos si s-o fereasca de oamenii lui Irod. Dar stejarului i se facuse frica si o refuza pe Fecioara Maria. Deodata, ea fu chemata de un bradulet mic care pe data o infasura cu crengile sale exact in clipa in care oamenii lui Irod treceau calare prin acel loc. Dupa ce calaretii se indepartasera Fecioara multumi bradului pentru fapta savarsita si ii spuse: “Cat vei trai, bradule, sa nu vestejesti niciodata! Sa fii mereu verde si iubit de toti copiii, iar stejarului ii spuse ca toata viata lui sa tremure fie iarna, fie vara.” Asa se explica faptul ca iarna, de Craciun bradul este prezent in casele oamenilor, fiind iubit de toti copiii si toti oamenii.

 

O alta legenda spune ca atunci cand S-a nascut Pruncul Iisus, ingerii au venit in jurul sau. Au mai venit si pastorii care se aflau in apropiere. Dar drumul cel mai anevoios, l-au facut cei trei magi, care veneau de departe tocmai pentru a se inchina Imparatului lumii. Acestia erau foarte invatati si stiau ca Mantuitorul Se va naste, asa ca au pornit la drum, calauziti de steaua sfanta ce le lumina calea si le arata drumul pe care sa-l urmeze. Si bineinteles cã nu puteau sa se inchine Fiului lui Dumnezeu fara un dar, care sa arate dragostea si bucuria lor. Asa se face cã au luat cu ei aur, smirna si tamaie dar ajungand aproape de Bethleem, orasul unde S-a nascut Mantuitorul, au vrut sa puna alaturi de darurile lor si o floare sau macar o creanga de copac inverzit, fiindca nu doar oamenii, ci intreaga natura se bucura de venirea lui Iisus. Dar, cautand ei incoace si incolo, nu au gasit nici un copac inverzit, caci era iarna si pomii isi pierd acum vesmantul lor de frunze si flori. Insa, pe varful unui deal au vazut un bradut mic. Bucurosi l-au luat cu ei si atunci cand au ajuns langa Maica Domnului si Pruncul Iisus au asezat bradul alãturi si au aninat darurile lor pe crengile sale verzi. De a­tunci, bradul mai este numit si Pomul de Craciun. In a­min­tirea minu­natei veniri pe lume a Mantuito­ru­lui s-a pas­trat obiceiul ca in timpul sarbatorilor de iarna sa avem in casa un brad pe crengile caruia sa asezam globuri co­lo­rate, be­teala stralucitoare, fructe i lumanarele. Iar sub brad, copiii cuminti gasesc darurile mult asteptate. Prin prezenta sa in fiecare casa, mirosind a cetina, bradul este simbolul bucuriei si al sperantei, caci ramane vesnic verde, aducandu-ne in suflete bucurie si lumina.

 

Una din legende este legata de sfantul Bonifaciu, calugarul anglican care a randuit biserica crestina in Franta si Germania. Intr-o buna zi, el a dat peste un grup de pagani adunati in jurul unui stejar falnic, pregatindu-se sa aduca drept jertfa un copil zeului Thor. Pentru a salva viata copilului, Bonifaciu a pravalit stejarul la pamant cu o lovitura naprasnica de pumn. In locul acestuia a rasarit un bradut. Sfantul a grait catre pagani, spunandu-le ca bradutul este Pomul Vietii, inchipuind viata vesnica a lui Iisus Hristos.

 

O alta legenda povesteste despre un padurar sarac care, in ajunul Craciunului, a dat peste un copil pierdut si infometat. Cu toate ca era foarte sarac, padurarul i-a potolit foamea si i-a oferit adapost peste noapte. A doua zi cand s-a trezit, padurarul a gasit in usa colibei un pom minunat, cu ramurile scanteietoare. Baietasul infometat era, in realitate, copilul Iisus, iar bradul era rasplata data padurarului pentru fapta sa buna.

 

Alta legenda spune ca Martin Luther, intemeietorul credintei protestante, se plimba printr-o padure, in ajunul Craciunului. In timp ce se plimba, a fost uimit de frumusetea puzderiei de stele, ale caror luminite sclipeau printre crengile brazilor. Atat de fermecat a fost de privelistea minunata, incat a taiat un bradut si l-a adus acasa, pentru familia lui. Pentru a sugera sclipirea stelelor, a atarnat lumanari de crengile bradutului.

 

Altii sustin ca bradul de Craciun si-ar avea originea intr-o piesa medievala de teatru care evoca Paradisul. In Evul Mediu, majoritatea oamenilor nu stiau sa citeasca, si micile scenete de teatru erau mijlocul de propovaduire a invataturilor Bibliei. Piesa evocand Paradisul, care infatisa crearea omului si alungarea lui Adam si a Evei din Rai, se juca in fiecare an pe 24 decembrie, adica in plina iarna, ceea ce ridica o mica problema. Era nevoie de un pom cu mere, dar iarna merii nu dau fructe, asa incat se recurgea la o solutie de schimb. In locul lor se foloseau brazi, de crengile carora se atarnau mere.

 

Mai exista o alta legenda care povesteste ca in secolul al VII-lea, un calugar din Devonshire a venit in Germania pentru a raspandi cuvantul Domnului. Se zice ca acesta s-a folosit de forma triunghiulara a bradului pentru a simboliza Sfanta Treime. In Europa in secolul al XII-lea, de Craciun, bradul era atarnat de tavan cu varful in jos.

 

Legenda romaneasca a bradului de Craciun

Cea mai frumoasa dintre legende este legenda populara romaneasca care povesteste ca "demult, tare demult, cand picioarele sfinte ale Domnului Iisus mai paseau pe acest pamant, s-a iscat din senin o furtuna, cum nu se mai pomenise. Grindina era cat oul de porumbel, vantul smulgea pietrele din loc, iar cerul se intunecase ca la venirea noptii, macar ca era miez de zi.

 

Iisus Hristos si Sfantul Petru tocmai se aflau atunci pe drum, la marginea unei paduri si au cerut adapost copacilor, care insa se ascundeau, care mai de care mai zgribuliti si mai infricosati. Mandrii stejari si fagi nu au vrut sa-i primeasca la adapostul lor, pentru ca abia isi puteau pazi frunzisul bogat de urgia cerurilor - unde sa-i mai adaposteasca si pe cei doi calatori? Merii si perii au spus ca trebuie sa-si apere fructele, salciile si plopii s-au facut ca nu-i baga in seama si au tacut.

 

Dintre toti, doar bradul s-a invoit sa le ofere adapost. El a spus: Fructe mandre pe care sa le apar nu am, frunzisul meu e facut din ace ascutite care nu se tem de grindina, oamenii ma ocolesc si ma socotesc nefolositor, dar daca vreti sa-mi cinstiti acoperamantul cu prezenta voastra, eu va voi primi cum voi sti mai bine si am sa invelesc trupurile voastre cu ramurile mele dese.

 

Zis si facut. Domnul Iisus si Petru au fost paziti cum nu se poate mai bine de bradul cel vrednic. Apoi, furtuna s-a oprit, iar soarele a rasarit din nou, mandru pe cer.

 

Atunci, iesind din adapostul cetinei, Iisus cuvanta astfel catre brad: Dintre toti copacii, tu, bradule, ai fost cel mai vrednic, iar eu, prin voia Tatalui Meu, te voi rasplati. Fie ca de azi inainte, iarna, tu sa nu-ti mai lepezi frunzisul ca ceilalti copaci, ci sa-l pastrezi vesnic. Apoi, fie ca acele tale intepatoare sa capete o mireasma care sa-i bucure pe oameni, sa le dea putere si sa le vindece bolile, astfel incat ei sa te pretuiasca cum se cuvine. Cat despre lipsa ta de rod, fie ca in miez de iarna, cand toate fructele pamantului se vor fi terminat, oamenii sa te impodobeasca si sa puna pe ramurile tale toate bunatatile, iar atunci cand se vor strange in jurul tau, ei sa se gandeasca la Mine, pentru ca tu esti copacul cel mai drag Mie.

 

Numai ce zise acestea si Iisus disparu, impreuna cu Petre, intr-o geana de lumina. A ramas in padure insa bradul cel falnic, cu darurile sale nemuritoare, precum si aceasta poveste murmurata de frunzisul copacilor, infiorati de minunea dumnezeiasca".

 

 

Legenda lui Moș Crăciun

In viziunea initiala, Mos Craciun purta un costum rosu cu nasturi negri. Vinovata de pletele albe este compania Coca-Cola. Se pare ca versiunea Mosului care a ramas imprimata in mintea noastra este cea propusa de compania de bauturi racoritoare.

Legenda spune ca Maica Domnului, fiind cuprinsa de durerile nasterii, l-a rugat pe Mos Ajun sa-i gazduiasca. Deoarece era sarac, el a refuzat-o, dar a trimis-o la fratele lui mai mic si mai bogat, Mos Craciun.

Ajunsa la casa lui Craciun, Maica Domnului o gaseste acasa pe sotia acestuia, Craciuneasa si ii cere acesteia adapost. Craciuneasa era o femeie buna, insa stiindu-si sotul rau si necredincios, ii gazduieste in grajdul vitelor. Apoi, fara sa-i spuna sotului ei, Craciuneasa o ajuta pe Maica Domnului sa-L nasca pe Pruncul Iisus.

Afland cele intamplate, Craciun isi pedepseste sotia taindu-i mainile. Maica Domnului, printr-o minune, o vindeca, lipindu-i mainile la loc Craciunesei. Mos Craciun, vazand aceasta se caieste si ii cere iertare lui Dumnezeu, devenind astfel "primul crestin". Se spune ca el s-a cait atat de mult, incat a doua zi si-a impartit intreaga avere copiilor saraci.

De atunci, in fiecare an, in Ajunul Nasterii Domnului (24 decembrie), Mos Craciun vine cu sania trasa de reni, intra pe horn si pune sub brad cadourile. Cei 9 reni sunt: Rudolph, Dasher, Dancer, Prancer, Vixen, Comet, Cupid, Donder si Blitzen. Conducatorul acestora este Rudolph, renul cu nas rosu.

Legenda lui Moș Nicolae

Nicolae provenea dintr-o familie instarita, iar la moartea ambilor parinti a mostenit intreaga avere, pe care a folosit-o pentru a-i ajuta pe oamenii nevoiasi.
In noaptea de 5 spre 6 decembrie, se spune ca Mos Nicolae vine la geamuri si vede copiii care dorm si sunt cuminţi, lasandu-le in ghetute, dulciuri si diverse cadouri.
Tot el este acela care-i pedepseste pe cei lenesi si neascultatori lasandu-le o nuielusa.

Spre deosebire de Mos Craciun, Mos Nicolae nu se arata niciodata.
De altfel, povestea darurilor imparţite pe furis in aceasta noapte incepe din vechime.
Legenda spune ca trei surori, fete sarmane, nu se puteau casatori datorita situatie financiare dificile si de aceea tatal lor vroia sa le vanda.

Se spune ca atunci cand fata cea mare a ajuns la vremea maritisului, Nicolae, care era episcop, a lasat noaptea, la usa casei lor, un saculet cu aur.
Situatia s-a repetat si in cazul surorii mijlocii, astfel ca, atunci cand i-a venit vremea si fetei mici, tatal s-a hotarat ca in noaptea dinaintea nuntii sa stea de paza si l-a vazut pe Sfantul Nicolae cum a urcat pe acoperisul casei si a aruncat pe horn un saculet care a cazut intr-o soseta ce era pusa la uscat.

De aici a aparut obiceiul asezarii sosetutelor sau a ghetutelor in noaptea de Mos Nicolae. Cardinalul l-a rugat pe nobil sa pastreze secretul, insa acesta nu a facut-o si de atunci fiecare sarac care primea ceva, ii multumea lui Nicolae.

Cei trei saculeti de aur facuti cadou fetelor au devenit simbolul Sfantului Nicolae, sub forma a trei bile de aur.

sâmbătă, 15 octombrie 2011

Legende românești-Meșterul Manole

Pentru prima data cand am fost in excursie la manastirea Argesului am fost profound impresionata de legenda zidirii Anei in zidurile cetatii,dar nu mi as fi imaginat ca acesta legenda are o importanta atat de mare in literatura romana. Tema acestui mit,este de o circulaţie mai largă decât teritoriul ţării, însă versiunea română este originală şi autohtonă, încât se leagă de vestita biserică de la Curtea de Argeş, a lui Neagoe, devenind pentru literatura noastră un mic Notre-Dame de Paris. Mesterul Manole incepe din porunca domnitorului de pe vremea aceea ,ridicarea unei biserici de o frumusete nemaintalnita pana atunci.Insa tot ceea ce lucra mesterul Manole ziua,noaptea se surpa.
Meşterii grăbea, Dar orice lucra
Sfările-ntindea, Noaptea se surpa!
Locul măsura, A doua zi iar,
Şanţuri mari săpa A treia zi iar,
Şi mereu lucra A patra zi iar
Zidul ridica Lucra în zadar!
Era foarte necajit,deoarece domnitorul il presa sa termine biserica foarte repede,iar in ritmul asta,adica sa se darame mereu ceea ce ziua construia,nu ar fi reusit.Dar intr-o noapte,a avut un vis premonitoriu,vis cu ajutorul caruia a aflat care este solutia pentru a nu mai face ca zidurile sa se darame :
O şoaptă de sus Cea-ntâi soţioară,
Aievea mi-a spus Cea-ntâi sorioară
Că orice am lucra Care s-a ivi
Noaptea s-a surpa Mâni în zori de zi
Pân-om hotărî Aducând bucate
În zid de-a zidi La soţ ori la frate.
A doua zi,insa prima femeie care se zarea venind la biserica pentru a le aduce muncitorilor mancare,era chiar Ana,sotia mesterului Manole.Manole,cuprins de durere,ingenuncheaza si il roaga pe Dumnezeu sa porneasca o furtuna,pentru a o impiedica pe sotia sa sa ajunga acolo,si sa fie nevoit sa o zideasca,avand in vedere ca ea purta in pantece copilul lui.
Dă, Doamne, pe lume Brazii să-i despoaie
O ploaie cu spume, Paltini să îndoaie,
Să facă pâraie, Munţii să răstoarne
Să curgă şiroaie, Mândra să-mi întoarne,
Apele să crească… Să mi-o-ntoarne-n cale,
Suflă, Doamne-un vânt, S-o ducă de vale.”
Suflă-l pe pământ,
Dar sotia sa,nu s-a lasat invinsa de o furtuna,ea continuandu-si drumul spre sotul ei.Manole,cu o durere mare in suflet,se preface ca se joaca si ii spune sa se puna intre zidurile bisericii,zidind-o.La un moment dat ea si-a dat seama ca de fapt totul este cat se poate de real si incepe sa strige:
“Manoli, Manoli
Meştere Manoli!
Zidul rău mă strânge,
Viaţa mi se stinge!”
Biserica a devenit foarte frumoasa in momentul in care constructia sa a luat sfarsit.Tocmai de aceea,pentru ca Manole sa nu poata face una la fel sau poate chiar mai frumoasa,domnitorul a luat schelele de pe Biserica,iar muncitorii au ramas pe acoperis.Si-au facut aripi din lemne,dar Manole s-a prabusit si a murit pe loc,legenda spunand ca in locul in care a murit o fantana a aparut in mod misterios.
Acest mit ilustreaza faptul ca pentru orice creatie unica,pretul care trebuie platit este foarte mare,iar sacrificiile care trebuiesc facute depasesc uneori chiar si imaginatia.
Manastirea Argesului pastreaza si astazi o atmosfera speciala,iar cei cu o imaginatie bogata isi pot derula in minte intreg film al intamplarilor petrecute cu sute de ani inainte,exact in acele locuri.
Sursa:: www.rightwords.ro
www.wikipedia.org

Legenda meșterului Manole

Mesterul Manole:


Pe Arges in gios,
Pe un mal frumos,
Negru-voda trece
Cu tovarasi zece:
Noua mesteri mari,
Calfe si zidari
Si Manoli - zece,
Care-i si intrece.
Merg cu toti pe cale
Sa aleaga-n vale
Loc de monastire
Si de pomenire.
Iata, cum mergea
Ca-n drum agiungea
Pe-un biet ciobanas
Din fluier doinas.
Si cum il vedea,
Domnul ii zicea:
— Mandre ciobanas
Din fluier doinas,
Pe Arges in sus
Cu turma te-ai dus,
Pe Arges in gios
Cu turma ai fost.
Nu cumv-ai vazut,
Pe unde-ai trecut,
Un zid parasit
Si neispravit,
La loc de grindis,
La verde-anulis?
— Ba, doamne-am vazut,
Pe unde-am trecut,
Un zid parasit
Si neispravit,
Canii, cum il vad,
La el se rapad
Si latra-a pustiu
Si urla-a mortiu.
Cat il auzea,
Domnu-nveselea,
Si curand pleca,
Spre zid apuca,
Cu noua zidari,
Noua mesteri mari
Si Manoli - zece,
Care-i si intrece.
— Iata zidul meu!
Aici aleg eu
Loc de monastire
Si de pomenire.
Deci voi, mesteri mari,
Calfe si zidari,
Curand va siliti
Lucrul de-l porniti
Ca sa-mi radicati,
Aici sa-mi durati
Monastire nalta
Cum n-a mai fost alta,
Ca v-oi da averi,
V-oi face boieri,
Iar de nu, apoi
V-oi zidi pe voi,
V-oi zidi de vii
Chiar in temelii!
Mesterii grabea,
Sfarile-ntindea,
Locul masura,
Santuri largi sapa
Si mereu lucra,
Zidul ridica,
Dar orice lucra,
Noaptea se surpa!
A doua zi iar,
A treia zi iar,
A patra zi iar
Lucra in zadar!
Domnul se mira
S-apoi ii mustra,
S-apoi se-ncrunta
Si-i ameninta
Sa-i puie de vii
Chiar in temelii!
Mesterii cei mari,
Calfe si zidari
Tremura lucrand,
Lucra tremurand
Zi lunga de vara,
Ziua pan-in seara;
Iar Manoli sta,
Nici ca mai lucra,
Ci mi se culca
Si un vis visa,
Apoi se scula
S-astfel cuvanta:
— Noua mesteri mari,
Calfe si zidari,
Stiti ce am visat
De cand m-am culcat?
O soapta de sus
Aievea mi-a spus
Ca orice-am lucra,
Noaptea s-a surpa
Pan-om hotari
În zid de-a zidi
Cea-ntai sotioara,
Cea-ntai sorioara
Care s-a ivi
Mani in zori de zi,
Aducand bucate
La sot ori la frate.
Deci daca vroiti
Ca sa ispraviti
Sfanta monastire
Pentru pomenire,
Noi sa ne-apucam
Cu toti sa giuram
Si sa ne legam
Taina s-o pastram;
S-orice sotioara,
Orice sorioara
Mani in zori de zi
Întai s-a ivi,
Pe ea s-o jertfim,
În zid s-o zidim!
Iata,-n zori de zi,
Manea se trezi,
S-apoi se sui
Pe gard de nuiele,
Si mai sus, pe schele,
Si-n camp se uita,
Drumul cerceta.
Cand, vai! ce zarea?
Cine ca venea?
Sotioara lui,
Floarea campului!
Ea s-apropia
Si ii aducea
Pranz de mancatura,
Vin de bautura.
Cat el o zarea,
Inima-i sarea,
În genunchi cadea
Si plangand zicea:
— Da, Doamne, pe lume
O ploaie cu spume,
Sa faca paraie,
Sa curga siroaie,
Apele sa creasca,
Mandra sa-mi opreasca,
S-o opreasca-n vale,
S-o-ntoarca din cale!
Domnul se-ndura,
Ruga-i asculta,
Norii aduna,
Ceriu-ntuneca.
Si curgea deodata
Ploaie spumegata
Ce face paraie
Si imfla siroaie.
Dar oricat cadea,
Mandra n-o oprea,
Ci ea tot venea
Si s-apropia.
Manea mi-o vedea,
Inima-i plangea
Si iar se-nchina,
Si iar se ruga:
— Sufla, Doamne,-un vant,
Sufla-l pe pamant,
Brazii sa-i despoaie,
Paltini sa indoaie,
Muntii sa rastoarne,
Mandra sa-mi intoarne,
Sa mi-o-ntoarne-n cale,
S-o duca devale!
Domnul se-ndura,
Ruga-i asculta
Si sufla un vant,
Un vant pre pamant,
Paltini ca-ndoia,
Brazi ca despoia,
Muntii rasturna,
Iara pe Ana
Nici c-o inturna!
Ea mereu venea,
Pe drum sovaia
Si s-apropia
Si, amar de ea,
Iata c-agiungea!
Mesterii cei mari,
Calfe si zidari
Mult inveslea
Daca o vedea,
Iar Manea turba,
Mandra-si saruta,
În brate-o lua,
Pe schele-o urca,
Pe zid o punea
Si, glumind, zicea:
— Stai, mandruta mea,
Nu te speria,
Ca vrem sa glumim
Si sa te zidim!
Ana se-ncredea
Si vesel radea.
Iar Manea ofta
Si se apuca
Zidul de zidit,
Visul de-mplinit.
Zidul se suia
Si o cuprindea
Pan’ la gleznisoare,
Pan’ la pulpisoare.
Iar ea, vai de ea,
Nici ca mai radea,
Ci mereu zicea:
— Manoli, Manoli,
Mestere Manoli!
Agiunga-ti de saga,
Ca nu-i buna, draga.
Manoli, Manoli,
Mestere Manoli!
Zidul rau ma strange,
Trupusoru-mi frange!
Iar Manea tacea
Si mereu zidea;
Si o cuprindea
Pan’ la gleznisoare,
Pan’ la pulpisoare,
Pan’ la costisoare,
Pan’ la tatisoare.
Dar ea, vai de ea,
Tot mereu plangea
Si mereu zicea:
— Manoli, Manoli,
Mestere Manoli!
Zidul rau ma strange,
Tatisoara-mi plange,
Copilasu-mi frange!
Manoli turba
Si mereu lucra.
Zidul se suia
Si o cuprindea
Pan’ la costisoare,
Pan’ la tatisoare,
Pan’ la buzisoare,
Pan’ la ochisori,
Încat, vai de ea,
Nu se mai vedea,
Ci se auzea
Din zid ca zicea:
— Manoli, Manoli,
Mestere Manoli!
Zidul rau ma strange,
Viata mi se stinge!
Pe Arges in gios,
Pe un mal frumos
Negru-voda vine
Ca sa se inchine
La cea monastire,
Falnica zidire,
Monastire nalta,
Cum n-a mai fost alta.
Domnul o privea
Si se-nveselea
Si astfel graia:
— Voi, mesteri zidari,
Zece mesteri mari,
Spuneti-mi cu drept,
Cu mana la piept,
De-aveti mesterie
Ca sa-mi faceti mie
Alta monastire
Pentru pomenire,
Mult mai luminoasa
Si mult mai frumoasa?
Iar cei mesteri mari,
Calfe si zidari,
Cum sta pe grindis,
Sus pe coperis,
Vesel se mandrea
S-apoi raspunde:
— Ca noi, mesteri mari,
Calfe si zidari,
Altii nici ca sunt
Pe acest pamant!
Afla ca noi stim
Oricand sa zidim
Alta monastire
Pentru pomenire,
Mult mai luminoasa
Si mult mai frumoasa!
Domnu-i asculta
Si pe ganduri sta,
Apoi poruncea
Schelele sa strice,
Scari sa le ridice,
Iar pe cei zidari,
Zece mesteri mari,
Sa mi-i paraseasca,
Ca sa putrezeasca
Colo, pe grindis,
Sus, pe coperis.
Mesterii gandea
Si ei isi facea
Aripi zburatoare
De sindrili usoare.
Apoi le-ntindea
Si-n vazduh sarea,
Dar pe loc cadea
Si unde pica,
Trupu-s despica.
Iar bietul Manoli,
Mesterul Manoli,
Cand se incerca
De-a se arunca,
Iata c-auzea
Din zid ca iesea
Un glas nadusit,
Un glas mult iubit,
Care greu gemea
Si mereu zicea:
— Manoli, Manoli,
Mestere Manoli!
Zidul rau ma strange,
Tatisoara-mi plange,
Copilasu-mi frange,
Viata mi se stinge!
Cum o auzea,
Manea se pierdea,
Ochii-i se-nvelea;
Lumea se-ntorcea,
Norii se-nvartea
Si de pe grindis,
De pe acoperis,
Mort bietul cadea!
Iar unde cadea
Ce se mai facea?
O fantana lina,
Cu apa putina,
Cu apa sarata,
Cu lacrimi udata!

(Culeasa de Vasile Alecsandri)

duminică, 9 octombrie 2011

Legenda salciei


poezie [ ]
ciclul Poveşti din veac
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [pârâu ]

Demult, pe malul unui râu,
Ascunsă-n trestii tremurate,
Fecioara goală pân` la brâu,
În ape calde şi curate
Îşi spală părul galben grâu.

Era mlădie şi frumoasă
Toată un zâmbet şi cânta
Ca ciocârlia, dar sfioasă
De taina ce în piept purta,
Ascunsă celor de acasă.

Clătind cosiţa-n apa lină,
Gândea la tainicul iubit,
La faţă-i arsă, dar senină
Sub puful feţei doar mijit,
Ce-n ochi îi aducea lumină.

Visa cum poate-o să-l dezmierde,
Trântit pe spate, visător,
De vraja ei cum se va pierde
Când părul desfăcut, uşor
Va undui ca iarba verde.

Ea o zâmbi sub apasare,
Simţind cum sânu-i îl împunge
Şi contopiţi în sărutare
La pieptul lui cu drag s-o strânge,
Cu gând sfios de fată mare.

Ăst timp, voinicii toţi s-au dus
La scaldă, cum se strâng bâieţii,
Departe, hăt pe râu în sus,
Plecaţi cu roua dimineţii,
Să se întoarcă la apus.

Arar un sunet se aude
Când chiot de la ei răzbate,
Îşi strânge-n grabă plete ude
Când simte-n aer cum străbate
Năluca morţii prinsă-n unde.

A-ncremenit la cruda veste
Şi a rămas de-atunci tăcută,
Doar chipu-n apă-şi oglindeşte
Şi cu cosiţele-o sărută
Mutând tristeţea în poveste.

În timp, în salcie schimbată,
Se-mpodobeşte an de an,
Plângându-şi dragostea de fată
Pentru pierdutul băietan
Şi-ncepe cu „a fost odată ...”

LEGENDA SALCIEI PLÂNGĂTOARE

LEGENDA SALCIEI PLÂNGĂTOARE Se zice că, demult, salcia plângătoare era un arbore înalt şi mândru, cu ramurile îndreptate spre cer.În acea vreme, Pilat a poruncit ca Iisus Hristos să fie chinuit de ostaşii romani. Aceştia şi-au scos săbiile cele ascuţite, au intrat într-o grădină, unde au văzut o salcie zveltă, şi au început să taie din aceasta mai multe nuiele, cu care doreau să-l bată pe Iisus. Salcia nici nu bănuia la ce o să folosească ramurile sale, iar sufletul i s-a făcut mic, cât o furnică, când a văzut cum cruzii romani i-au smuls haina lui lisus, lăsându-i spatele gol, apoi l-au legat cu frânghii de copac şi au început să-1 lovească cu nuielele pe spinare, până a început să-i dea sângele din răni. Iisus nu a plâns deloc şi a îndurat cu mândrie chinurile.Salcia, văzând cum păgânii râdeau şi-l batjocoreau pe Mântuitor, s-a ruşinat foarte tare că ea, neştiutoarea, îşi dăduse ramurile ostaşilor romani pentru a-l biciui pe El, şi de atâta ruşine, a hotărât ca ramurile sale întinse spre soare să se îndoaie spre pământ.Se spune că, după acea întâmplare, copacul cel falnic s-a prefăcut, de ruşine, într-o salcie plângătoare şi stufoasă.De atunci, oamenii plantează salcia la mormintele din cimitire

Legenda bradului

LEGENDA BRADULUI  Venise toamna. Toate păsările călătoare plecaseră spre ţările calde. Numai o păsărică foarte micuţă nu putea săzboare după stol, deoarece avea o aripă ruptă.Neştiind ce să facă, biata pasăre a mers în pădure, ca să ceară ajutor arborilor pentru a o lăsa să se adăpostească,dar a fost refuzată şi de fag şi de stejar. Văzând-o tare necăjită, bradul a întrebat-o ce supărare o apasă. Păsărica i-a povestit despre aripa sa ruptă şi despre ceilalţi copaci care au alungat-o. Înduioşat de soarta bietei păsărele, bradul a invitat-o să rămână între ramurile sale până la primăvară. Atunci păsărica s-a urcat şi şi-a făcut culcuş între ramurile bradului. Însă, într-o noapte, vântul aprig a început să sufle cu putere, semn că se apropia iarna. Frunzele arborilor se îngălbeneau şi cădeau la pământ, una câte una.Dorind să scuture şi frunzele bradului, Moş Crivăţ, împăratul Vânturilor, i-a zis Vântului:- De brad să nu te atingi deloc, pentru că el a fost bun cu biata păsărică şi trebuie răsplătit! Podoaba verde să nu-i cadă niciodată!Se spune că, de atunci, bradul cel bun îşi păstrează frunzele verzi atât vara, cât şi iarna.

joi, 25 august 2011

Arahneea si Atena

E-mail
In Lidia traia un vopsitor de lana pe nume Idmon care avea o fata- Arahneea care stia sa coasa foarte frumos. De acest lucru a auzit toata lumea. Nimfele veneau sa o priveasca pe fata cum coase. Aceste nimfe ii spuneau ca trebuie sa-i multumeasca Atenei pentru harul ei. Fata le-a spus atunci ca tatal ei a invatat-o sa coase asa de frumos si nu zeita.
Arahneea mai spunea ca dorea sa o intreaca pe zeita Atena in mestesugul ei. Auzind acest lucru zeita Atena hotaraste sa se razbune. S-a prefacut intr-o batrana si s-a dus la Arahneea. Aceasta a primit-o in casa si i-a povestit ce ii spusesera nimfele.
Zeita i-a spus ca ar trebui sa asculte nimfele ca ea e printre muritoare cea mai buna, dar in Olimp Atena este cea mai iscusita. Arahneea i-a spus atunci ca, daca vrea, Atena poate veni sa se intreaca cu ea. Atunci si-a luat chipul olimpian si s-au asezat fiecare in cate un colt si s-au luat la intrecere. Zeita a tesut pe panza ei stanca Areopagul apoi ii infatiseaza pe cei 12 zei. Pe Poseidon il arata cum loveste stanca din care iese calul iar alaturi e Atena care loveste cu lancea si iese maslinul. Dar a mai tesut si cum au fost pedepsiti cei care i-au infruntat pe zei.
Arahneea tese cum Zeus transformat in taur a rapit-o pe fecioara Europa si ca flacau cand a furat-o pe Egina. Nici un zeu nu a fost crutat. Atena vazand aceasta, a lovit-o pe fata si i-a stricat panza. Fata a vrut sa se spanzure de grinda, dar Atena a transformat-o intr-un paianjen care isi tese panza subtire si toata lumea o rupe. Iar ea trebuie sa o teasa iar si iar....

Ielele

Ielele E-mail
Ielele  - in mitologia populara romaneasca – sunt descrise ca niste fete frumoase, imbracate in alb.
Ielele locuiesc in vazduh, in paduri sau in pesteri, in munti, pe stinci sau pe maluri de ape, in balarii sau la raspintii, scaldandu-se adesea in izvoare. Ele ademenesc indeosebi barbatii, vrajindu-i prin cantece si jocuri, dupa miezul noptii si numai cand e luna plina.
Sunt tinere si frumoase, voluptuoase si seducatoare, nemuritoare, zburdalnice, dar rele, avand puteri nefaste asupra celor care cad in cursa lor.  Legenda spune ca, cei care refuza invitatia la hora sau care le imita gesturile ridiculizindu-le, primesc pedepse cumplite. Cine, din intimplare, le aude cintecul, ramane mut.
Ielele se indragostesc repede de tinerii frumosi si viteji, pe care-i ademenesc sa intre in jocul lor, dar dragostea lor tine doar cateva zile. Pentru ele totul e o joaca. Ielele sunt in grup de 7, 5 sau 3, dar niciodata nu vei vedea una singura.
Odata, tare demult, un cioban tanar si viteaz a plecat in satul vecin pentru a-si gasi perechea. Drumul trecea printr-un padure bogata, iar loclanicii spunea ca ielele aveau obiceiul de a poposi in acea padure, ademenind tineri. De altfel, nu se cunoaste vreun tanar care sa fi iesit din acea padure.
Ciobanul nostru cunostea povestea dar, viteaz cum era, nu parea sa aiba frica. Asa ca isi lua traista cu merinde, cateva legaturi de ceapa si usturoi si pleca hotarat pe acel drum. Merse cateva ceasuri bune prin padure pana cand soarele intrase in nori pentru a lasa locul lunei, o luna mare si plina.
Era aproape de miezul noptii, iar ciobanelul se gandi sa traga un pui de somn, macar cateva ceasuri. Nici nu se gandi mult ca in fata lui aparu 5 tinere frumoase si jucause, care dansau in hora. La inceput crezu ca erau niscaiva fete ratacite, dar isi dadu seama ca sunt ielele de care tot vorbesc batranii satului. Ielele il invitara la dans, iar el nu refuza.
Au jucat toata noaptea fara ca sa oboseasca, iar odata cu mijirea zorilor fetele au disparut. Tanarul isi lua traista si isi continua drumul toata ziua, pana cand incepuse sa se insereze. La miezul noptii aceleasi tinere frumoase si zglobii il invitara in hora. El nu refuza si juca alaturi de ele pana dimineata. Planul ielelor era de a-l obosi pe ciobanel, iar dupa aceea de a-l transforma in sclavul lor.
Tanarul cioban lua aminte de sfaturile batranilor din sat si se pregati pentru a treia intalnire cu ielele. Iata ca veni si a treia noapte. De asta data, hora era si mai vioaie. Dupa cateva ore de dans, tanarul ciobanel se prefacu ca este obosit si ceru sa doarma cateva clipe. Ielele sareau in sus de bucurie pentru ca acele clipe de somn puteau fi fatale.
Dar tanarul ciobanel scoase din traista cu merinde legaturile de usturoi si le roti peste iele. Sa fi auzit atunci tipete si vaiete, toata padurea se cutremura. Frumusetea lor se risipi in cateva secunde, toate ielele se transformasera in broaste raioase. Si astfel tanarul nostru viteaz ajunsese in satul vecin, viu si nevatamat.

In traditia romaneasca exista si remedii impotriva actiunilor negative ale Ielelor,  pentru apararea impotriva lor este bun pelinul si usturoiul purtate la briu, in san ori la palarie, iar cel atins de vraja lor trebuie sa danseze jocul caluseresc pe trupul unui bolnav al Ielei. Pentru protectia casei si a familie impotriva Ielelor, in unele parti ale tarii se infige un craniu de cal in parul portii.

funchild.ro/legende-mitologice/ielele.html

Feminitatea funestă

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Feminitățile de la periferia mitologiei eline reflectă un tip de imaginar ce expulzează natura din cultură. Eriniile, Harpiile, Gorgonele, Sfinxul reprezintă aberații ale formei pământești, factori de tulburare a echilibrului universal (împotriva cărora vor lupta eroi civilizatori ca Heracles). Poziția lor este marginală în ansamblul mitico-religios; fiind divinități chtoniene, fiice ale Nopții, locuitoare ale tărâmurilor de întuneric, mai mult sau mai puțin identice cu forțele naturii, le lipsește antropomorfismul caracteristic în general zeilor greci.
Gorgonele, de pildă, fiice ale unor divinități marine, aveau „mâini uriașe din aramă, cu gheare ascuțite de oțel. În loc de păr, capul le era acoperit cu șerpi veninoși, care mișunau șuierând. Cu colți ascuțiți ca junghierele, cu buzele roșii ca sângele și cu ochii sclipind de furie, chipurile lor oglindeau atâta răutate și erau atât de înfricoșătoare, încât oricine le arunca o singură privire se prefăcea în stană de piatră” . Eriniile, născute din sângele lui Uranos mutilat înghițit de Geea, au „ șerpi veninoși încolăciți în jurul capetelor, ochii scăpărându-le de o mânie cumplită” . Harpiile sunt „duhuri necurate, monștri înaripați cu corp de pasăre, cap de femeie, gheare ascuțite și miros puturos” , iar Sfinxul este un monstru jumătate leu, jumătate femeie. Se poate vorbi, prin urmare, de o construire imaginară a arhetipului din terori fragmentare, dezgusturi, spaime, repulsii instinctive, translate toate într-o imagine cât mai tenebroasă a feminității.


Povestea seniorului

Noaptea se lăsase asupra Mării Întunecate și Koutoubia Ben Guéliz privea stelele ca să se orienteze. Minho dormea în continuare, iar cavalerii se pregăteau și ei de culcare. Lolya vorbea în șoaptă cu Meduza, în timp ce Béorf, tot la cârmă, căsca de-i trosneau fălcile. Vântul se oprise aproape de tot și valurile legănau ușor corabia. Sub lumina ceţoasă a unei luni perfect rotunde, noaptea caldă și umedă îndemna la povești și la destăinuiri.
– După cum știi, Amos, când ai plecat de la Bratel-cea-Vestită ca să mergi la Berrion cu Junos, îi aminti Barthélémy, am devenit seniorul cetăţii și am reînceput s-o reconstruim...
Aplecat peste balustradă și cu privirea pierdută în depărtări, Barthélémy îi povesti lui Amos mai departe întâmplările care îi aduseseră, pe el și pe oamenii lui, la Arnakech.
– Gorgonele nimiciseră capitala și locuitorii au trebuit să pună serios umărul la treabă ca să facă cetatea să renască din propria-i cenușă. Junos ne-a ajutat mult, ne-a trimis meșteri zidari, muncitori iscusiţi, și, mai ales, mulţi bani. Pe urmă, ne-am recăpătat repede locul în negoţul din zonă și am reluat legăturile cu celelalte regate. Îi voi fi recunoscător lui Junos pe vecie pentru sprijinul lui și abia aștept să i-o spun dacă... dacă mai e încă în viaţă.
– Da, Barthélémy, Junos trăiește! îi confirmă Amos. L-am scos din mâinile goblinilor în timpul bătăliei de la Ramusberget. Cetatea Berrion a fost și ea distrusă, însă nu de gorgone, ci de bonetele roșii. Ultima dată, deci, când l-am văzut pe Junos, se întorcea în orașul său, ca să-l recons-truiască.
– Zău? exclamă Barthélémy. În sfârșit, niște vești bune! Ca să vezi coincidenţă, eu am căzut ca un puști în capcana goblinilor chiar în timp ce mă îndreptam spre Berrion, ca să-i duc ajutoare. O să-ţi explic mai târziu. Cum îţi spuneam, începusem să reconstruim Bratel-cea-Vestită și suveranul nostru chiar venise să ne viziteze, la câteva săptămâni după eliberare...
– Credeam că ești singurul stăpân al cetăţii, se miră Amos.
– Așa-i, însă facem parte dintr-o federaţie de regate care cuprinde nu numai ţinutul cavalerilor luminii, îl lămuri seniorul. Bratel-cea-Vestită este una dintre capitalele organizate într-o uniune de cincisprezece regate stăpânite de cavaleri. Din zece în zece ani, alegem un suveran dintr-unul din aceste regate. Această organizare politică permite un negoţ mai bun și ne asigură o foarte eficace apărare a teritoriului. În sfârșit... e drept că n-a funcţionat prea bine împotriva gorgonelor și a bonetelor roșii, ceea ce face că trebuie musai să ne întâlnim ca să discutăm această chestiune.
– Mai sunt și alte regate care au căzut în mâinile goblinilor? întrebă Amos, curios.
– Nu, răspunse Barthélémy. Numai Berrion a fost grav afectată. Celelalte capitale au rezistat, iar goblinii au fost alungaţi către nord. Nenorociţii ăștia de goblini! Când au atacat Berrionul, ni s-a dat de veste cu ajutorul porumbeilor călători. Am plecat neîntârziat în recunoaștere cu încă douăzeci de oameni, însă subestimasem forţele dușmanilor noștri. Aveam un avans de-o zi faţă de armatele mele, care se îndreptau și ele către Berrion, când am fost atacaţi de un batalion de bonete roșii. Șase cavaleri și-au pierdut viaţa luptându-se cu monștrii ăștia și... și, cum ne copleșeau ca număr, ne-au făcut prizonieri. Nenorociții ăștia ne-au transformat în sclavi și a trebuit să-i servim ca pe niște regi. Ne-au biciuit și ne-au torturat, ne-au umilit și ne-au batjocorit. Jur că, dacă voi avea vreodată prilejul să mă răzbun pe creaturile astea prin ale căror vine curge noroi, nu sânge, jur... jur că...
Ochii lui Barthélémy se umplură de lacrimi, însă își drese glasul ca să nu izbucnească în plâns. După câteva clipe de tăcere, continuă:
– Dacă ai fi văzut de ce orori sunt capabili monștrii ăștia... nici nu-ţi poţi închipui. În sfârșit... îţi mulţumesc mult că ne-ai scos din mâinile lor. Îţi sunt nespus de recunoscător.
– Dar e firesc, Barthélémy, sunt sigur că și tu ai fi făcut același lucru pentru mine.
– Da, sigur că așa aș fi făcut, încuviinţă cavalerul, înainte să-și continue istorisirea. Bonetele roșii ne-au adus la Arnakech ca să ne vândă și ca să poată cumpăra, cu banii obţinuţi pe pielea noastră, cele mai bune arme. Se spune că, deși au fost înfrânţi în regatele din nord, sunt încă numeroși și nu așteaptă decât un conducător bun,
capabil să reunească diferitele lor clanuri. Mulţi dintre ei pretind că balaurul lor nu a murit și că trăiește încă în muntele din nord. Trebuie să fii într-o doagă ca să crezi în balauri!
Amos rămase tăcut și hotărî să nu-i vorbească lui Barthélémy despre Maelström. În ciuda încrederii și a prieteniei pe care i-o purta seniorului cetăţii Bratel-cea-Vestită, considera că siguranţa puiului de balaur depindea în primul rând de păstrarea tainei asupra existenţei sale. Se gândi la oul pe care îl adusese din peștera Celui Vechi și la mica făptură care se înzdrăvenea în fortăreaţa subterană uitată, din dealul de la Upsgran. Îl lăsase pe mâini bune, în grija lui Geser Michson, așa că nu era de mirare că micul balaur creștea frumos, chiar dacă în cea mai mare taină.
– Abia aștept să mă întorc la Bratel-cea-Vestită! oftă Barthélémy. Am atâtea de făcut pentru oamenii mei...
– Ne vom întoarce repede, îl asigură Amos. Și, cu siguranţă, Frilla, mama mea, și Sartigan, învăţătorul meu, vor fi alături de noi.
– Da, ai dreptate, trebuie să ne păstrăm speranţa! Mă duc să-l schimb pe Béorf la cârmă, zise cavalerul, ca să încheie discuţia. Am hotărât să stăm de strajă pe rând; or, eu sunt primul în noaptea asta.
– Da, știu; și, cum mie nu-mi vine rândul în noaptea asta, o să dorm cât pentru doi!
Barthélémy zâmbi și se duse să ia locul omanimalului.
Amos rămase mai departe cu coatele sprijinite pe balustradă, privind la dansul valurilor în lumina lunii. Nu rămase însă singur mult timp, căci, în curând, Lolya i se alătură.
– Ei, ce mai faci? îl întrebă fata.
– Foarte bine, răspunse băiatul, împingând-o ușor cu umărul, ca s-o necăjească – Ce-i, ai chef de bătaie? îl împinse Lolya la rândul ei.
– Cu tine, în niciun caz! Ești prea puternică pentru mine...
– E-adevărat că ești cam slăbănog, îl tachină din nou Lolya. Dacă-mi pun mintea, îţi frâng oasele cu o singură palmă.
Amos începu să râdă și Lolya zâmbi și ea. Apoi se priviră cu coada ochiului și izbucniră amândoi în râs, fără nicio reţinere. Își eliberau astfel oboseala adunată în timpul zilei, așa că, preţ de câteva minute bune, chicotiră întruna.

sâmbătă, 20 august 2011

Povestea amazoanelor

O poveste de demult, când străbunicele voastre, nevestele primilor geto-daci, erau cele
mai viteze femei din vremea aceea.
Pentru că ţara era atunci cârmuită de femei, legende spune că se numea Femina.
- Dar cum se numeau?
- Le zicea amazoane. Ele umblau călare mai bine decât bărbaţii. Aveau braţe tari, ochi
ageri şi inimi calde. Din fugă săreau de pe un cal pe altul. Puteau călări pe sub burta
calului. Regina lor se numea Pentesileea şi se zicea despre ea că ar fi fost nepoata
unui zeu din adâncile păduri ale Carpaţilor.
- Era frumoasă regina?
- Da, era mai frumoasă decât Afrodita despre care atâta se povesteşte. Înspre
miazănoapte de gurile Istrului se pripăşiseră strămoşii sciţilor, un neam de războinici
ce trăiau din jafuri şi prăzi, ba se spunea despre ei că mâncau prinşii din lupte.
Amazoanele întăriseră paza vadurilor de la gurile Istrului, apărându-le cu vitejie când
vrăjmaşii încercau să le cotropească ţara.
Odată, la o sărbătoare, bărbaţii s-au întrecut în prea multă degustare a vinului, încât trei
zile şi trei nopţi nu s-au mai oprit din cântece şi jocuri. Dar când i-a copleşit oboseala şi aburul
băuturii, au căzut ca buştenii, încât nimeni nu-i mai putut urni de lângă amforele golite şi sparte.
În acest timp, iscoadele au prins de veste că vrăjmaşii se pregătesc să treacă Istrul. S-au
aprins focurile din movilă în movilă, semn că se apropia primejdia. Amazoanele au dat să-şi
trezească bărbaţii, dar ţi-ai găsit să-i poată urni din loc. Bolovani!
Atunci Pentesileea, regina lor, supărată, a poruncit bătrânilor şi băieţandrilor să-i lege
burduf pe cei adormiţi şi aşa să-i lasă până se vor întoarce ele, de la Istru. Le-a mai poruncit săşi
ia arcurile, săgeţile şi suliţele şi să încalece; în frunte ce ea au pornit să întâmpine şi să
izgonească vrăjmaşii. Cailor le crescuseră aripi la picioare, nici vântul nu-i putea întrece. Zburau,
nu fugeau!

Vrăjmaşii trecuseră Istrul şi înaintau cu grijă. Când au văzut că dintr-un nor de praf, cu
iuţeala gândului, se reped amazoanele spre ei ca nişte zeiţe invincibile cu pletele în vânt şi cu
arcurile încordate, Căpetenia hoardei a strigat la ai lui: „Nu le ucideţi! Le prindem de vii! Sânt
prea fru …” şi până să-şi termine vorba, amazoanele au şi slobozit o grindină de săgeţi, secerând
pe cei din primele rânduri. Au ras şi vrăjmaşii, dar nu le-au putut nimeri, căci într-o clipă
amazoanele au şi alunecat sub cai, de unde au săgetat altă ploaie de săgeţi, doborând al doilea val
de duşmani. Năvălitorii erau buimăciţi. Şi, până să-şi dea seama, amazoanele cu o vitejie
năprasnică s-au repezit cu suliţele şi cu copitele ascuţite ale cailor cu care au spintecat tot ce le
ieşea în cale. Vrăjmaşii le-au crezut acum duhurile războiului şi, îngroziţi, cei rămaşi în viaţă au
luat-o la sănătoasa, aruncându-se în Istru. După biruinţă, amazoanele s-au în trap domol la
Cetatea de scaun Tamer, unde au găsit bărbaţii legaţi aşa cum îi lăsaseră.
A doua zi, după porunca reginei, s-a adunat toată lumea în jurul celor ce încă mai
dormeau buştean. Au turnat peste ei găleţi cu apă rece până i-au trezit bine.
Pentesileea a stârnit nevestele, fiicele şi băieţandrii în jurul dezmeticiţilor. I-a mustrat apoi în faţa lor:
- Bărbaţi sunteţi voi? Luptători sunteţi? Mai fricoşi şi mai slabi decât noi muierile!
Întrebaţi-vă nevestele, fetele şi flăcăiandrii să vă spună unde am fost ieri şi ce am
făcut noi acolo. Ruşine să vă fie!
Bărbaţii au lăsat privirile în jos. N-aveau ce spune.
- Ce zice bătrânul bătrânilor, cum să-i facem de râsul lumii, să le pese?
- Zic să-i ruşinăm în faţa fraţilor noştri, geto-dacii de la apus de Istru, ştiind că nimic
nu-i mai umilitor decât să fii de râsul muierilor, iar acum şi de râsul vecinilor.
- Aşa să fie, zise regina, să li se dea pâine şi apă, să fie legaţi de o mână şi un picior,
aruncaţi în care şi peste Istru cu ei, să-i dăm în seama primului taraboste.
Pedeapsa a fost aspră şi s-a săvârşit întocmai, pentru că datorită vitejiei, dreptăţii şi
bunătăţii ei regina Pentesileea era iubită şi ascultată fără cârtire, de toată suflarea omenească din
Femina.
Odată, după o iarnă mai aprigă decât cea de acum, în urma unei furtuni năprasnice,
şaptezeci de corăbieri au fost aruncaţi de valuri aici pe ţărmul amazoanelor.
Nu s-au înecat pentru că corăbierii ştiau să înoate
- Ce facem cu ei, sunt mai mult morţi decât vii? A întrebat pe regină o amazoană.
- Îi îngrijim până se înzdrăvenesc.
- Dar după ce prind puteri? A mai întrebat şi sora reginei, Gema.
- Atunci îi folosim la îndeletnicirile necunoscute de noi, după ce aflăm ce meserii au
avut în ţara lor.
Amazoanele le-au dat corăbierilor hrană şi adăpost, în care timp ei au deprins uşor limba
femeilor.
Într-una din zile, sora reginei s-a dus să vadă cum le merge sănătatea corăbierilor.
- Cum te numeşti şi ce meserie ai avut în ţara ta? L-a întrebat Gema pe cel mai chipeş
corăbier.
- Sânt marangoz şi mă cheamă Filos.
- Nu ştiu ce-i aia marangoz.
- Marangoz înseamnă dulgher de corăbii.
- Te întreb şi eu, zise marangozul, ce soartă ne hotărâţi?
- Am să-ţi spun când ne-om mai vedea.
Şi a plecat fata cu ochii voinicului înfipţi în inimă. Căci îndată ce-l văzuse fata se şi
îndrăgostise de băiat.
Gema i-a spus reginei că a vorbit cu corăbierul. După trei zile s-a dus iar la Filos
spunându-i:
- Dacă zici că eşti marangoz, ce-ai căutat pe corabie?
- Călătorim şi noi pe ape, ca atunci când se strică corabia s-o putem repara.
- Eu zbor cu calul meu pe uscat, dar nu ştiu de m-aş încumeta pe mare, mai cu seamă
de când v-am cules prăpădiţi de pe malul mării.
- Câteodată un rău poate fi folosit spre binele omului.
- Nu înţeleg ce vrei să spui, zise Gema.
- Vreau să zic că dacă nu ne amăgea Latronesul cu focuri în noapte pe insula lui şi
furtuna care ne-a aruncat aici, nu v-am fi cunoscut pe voi, despre care la început am
crezut că neîngrăşaţi ca să ne vindeţi sciţilor, să ne sacrifice. Dar după ce am auzit
despre vitejia şi rânduiala vieţii de aici, ne-am dat seama că ne aflăm pe mâini bune,
zise Filos.
- Îmi place cum ai vorbit despre noi, îi răspunde Gema bucuroasă.
 - Ţi-ar place şi mai mult dacă ai vedea un răsărit de soare pe mare, sau o noapte cu lună
plină în leagănul molcom al corăbiei care taie lin oglinda cristalină a apei de stelele
cerului…
- Este frumos ce-mi spui
- Încă nu ţi-am spus frumuseţea insulelor cu grădini de vis, forfota porturilor, a oraşelor
cu palate de marmură şi aur pe care le vedem în călătoriile noastre pe apă.
Fata a stat puţin pe gânduri apoi i-a spus corăbierului:
- Am să vorbesc cu sora mea, regina, să te elibereze.
- Nu primesc decât dacă ne eliberează pe toţi. Mai spune-i reginei că aproape de ţărmul
vostru este o insulă cu un templu plin cu comori cu piatra soarelui(chihlimbar) şi
multe podoabe scumpe şi strălucitoare, mai cu seamă pentru voi femeile.
Gema a alergat la regină şi i-a spus tot ce a auzise de la corăbier.
- Să mi-l aduci aici să vorbesc şi eu cu el, porunci regina. I l-a adus îndată.
- Este adevărat ce i-ai spus surorii mele, sau eşti min…
- Nu sânt mincinos, stăpână. Dacă ne ajutaţi, într-un pătrar de ziuă ne putem duce în
insula zeului.
- Cu ce să vă ajut, spune, cu ce?!
- Cu învoirea de a tăia atâţi copaci din pădurile voastre, câţi ne trebuie pentru trei
corăbii, în care timp femeile tale să ţeasă pânză albă.
- Ce faceţi cu pânza?
- Să facem aripi corăbiilor cu care să zburăm şi noi sub vânt, dar atât de repede cum
zburaţi voi pe caii voştri
- Bine, zise regina, mă învoiesc, dar nu mi-ai spus cine-i stăpânul insulei. De ce mi-ai
ascuns?
- N-am vrut să vă sperii de acum. Stăpân este Latrones, despre care corăbierii spun că
ar fi zeu, iar alţii zic că este balaur.
- Nu mă tem eu de zei. Tata a fost nepotul zeului războiului.
- Dacă zici că eşti fiică de zeu, ne ducem fără teamă, zise Filos.
Au fost duşi marinarii şi marangozii în pădurile Babadacilor şi, după scurt timp, în
marginea mării de lângă Tamer, trei corăbii falnice se legănau aşteptând să fie pornite la insula
zeului. Pe locul jertfelor s-a pregătit sărbătoarea plecării pe mare.
- Lumea s-a adunat? Întreabă regina.
- S-a adunat.
- Şi corăbierii?
- Şi ei.
Să mergem şi noi. Cum au ajuns, poporul a salutat cu mâna dreaptă pe inimă. Regina a
răspuns la fel şi a poruncit:
 - Aduceţi amforele cu apa de la Istru şi de Euxinia! I l-ea dat Ursu. Acum daţi-mi
amfora mare cu apă de izvor şi pe cea mică cu sânge amestecat. Gema i le-a adus
dinainte. Acum regina ajutată de Glariza, au golit cele două amfore în cea mare,
turnând apoi conţinutul amforei mici, după care cu un şomoiog mare, făcut din fire de
colilie albă, a stropit tot poporul, în timp ce regina însoţită de amazoane au cântat:
„Zamolmitra, dioi, dioi, dioi,
Imesa bloi, bloi, blo,i
Macante trausi na dromos
Tazicasu bloi, bloi, bloi,
Zamolmitra dioi, dioi, dio!.”1
Corăbierii au rămas încântaţi de farmecul melodiei.
Filos s-a apropiat de Gema întrebând-o:
- Ce-i cu apele şi sângele amestecat?
- Pentru noi apa Istrului este sfântă. Ea ne potoleşte setea când e secetă şi nu ne aruncă,
aşa cum v-a azvârlit pe voi Euxinia.
- Dar cu sângele ce mai este?
Gema i-a răspuns lui Filos că în amfora mică era amestecat sânge de căprioară cu sânge
de armăsar şi tot atât suc de fructe şi flori.
- Şi ce rost are amestecul acesta?
- Are rostul că în timp de pace să fim ca florile şi plăcute ca fructele dulci, iar în luptă
să fim sălbatice ca armăsarii flămânzi şi zvelte ca şi căprioarele pădurii.
- Abia acum înţeleg credinţa voastră. Cine vă învaţă toate acestea? De la cine le ştiţi?
Mai întrebă Filos.
- Le ştim de la strămoşii noştri înţelepţi.
- N-am văzut nici unul printre voi.
- Nai putut să-i vezi pentru că ei locuiesc în peşterile de la Gura Gobrozei, de la
Adomos şi în cea de lângă Galateea.
- Atunci cum vă învaţă?
- Ne învaţă de două ori pe an, când ies din peşteri la sărbătorile primăverii şi ale
toamnei.
- Cine-i zeul vostru, cui vă închinaţi?
- Este Zalmoxis. Dacă vrei să ştii mai multe despre noi, întreabă-l pe Ursu, bătrânul
bătrânilor, cum îi zice regina
A doua zi în zori, ca nişte lebede uriaşe, corăbiile încărcate cu amazoane, cu cai şi arme,
au pornit spre insula zeului. Pe mare amazoanelor le-a plăcut legănatul corăbiilor, sclipirea
valurilor sub poleiala de aur a soarelui şi cântecele corăbierilor bucuroşi că sunt pe mare.
Cum au ajuns au înconjurat insula şi au sărit cu caii din corăbii pe mal, printre stâncile
din jur.
Cei patru pândari ce stăteau de pază în cele patru colţuri ale insulei au alergat la templu
spunând latronesului:
- Stăpâne, suntem pierduţi. Din fiecare stâncă din jurul nostru au răsărit sute de
amazoane şi zeci de corăbieri.
- Nu vă temeţi, aţi uitat de copaci? Staţi aici, să privim din turn.
În acest timp, regina Pentesileea a poruncit să se taie brâul de copaci din jurul insulei, dar
din fiecare copac doborât ieşea câte un rechin cu solzi de fier. Când erau loviţi cu securile, din
ochii şi din solzii lor ieşeau văpăi de foc.
Amazoanele, văzând primejdia, au tras săgeţi în ochii rechinilor, care de durere s-au
aruncat în mare.
Când au ajuns cu tăiatul brâului de arbori din jurul lăcaşului, acum din copacii loviţi se
iveau broaşte ţestoase cât bolovanii, cu carapacea din cremene şi când erau lovite, scântei ieşeau
din securi, iar când scoteau capetele aruncau flăcări din gură
Amazoanele au sărit cu caii peste ele şi cum scoteau capul le şi străpungeau cu suliţa,
omorându-le pe loc. Latronesul privea din turnul aşezării. Când a văzut izbânda femeilor a spus
slugilor:
- Astea sânt fiicele geţilor de la Istru. Cunosc vitejia lor, dar nu ştiu cum au îndrăznit să
vină până aici. Du-te, Ian, şi întreabă-le ce caută în insula mea.
Servul s-a dus, dar regina Pentesileea i-a spus că vrea să vorbească cu stăpânul insulei.
- Cu mine n-are ce vorbi, zise latronesul înfuriat şi trântindu-se odată pe pământ s-a
prefăcut într-un balaur fioros, acoperit cu solzi de granit şi s-a repezit spre amazoane.
Când bărbaţii îl loveau, topoarele se frângeau. Balaurul s-a luat după ei. Atunci
amazoanele cu un pâlc de călăreţe s-au aruncat pe coada balaurului şi alte două
pâlcuri din două părţi deodată i-au săgetat ochii şi urechile, încât l-au orbit şi l-au
surzit deodată. Fiara a urlat de durere, s-a rostogolit de trei ori şi s-a ridicat în chip de
latrones.
Amazoanele, gata să-l săgeteze.
- Nu trageţi, strigă regina uimită de frumuseţea latronesului.
- Trageţi! Spune el cu ochii la regină.
- Nu trageţi, porunci Pentesileea, vreau să ne înţelegem omeneşte
- Ne înţelegem dacă îmi spuneţi ce căutaţi în insula mea.
- Am venit să-ţi luăm comorile adunate de la miile de corăbierii jefuiţi de tine.
- Şi ce o să faceţi cu bogăţiile mele?
- Dar tu ce ai să faci cu ele?
- Eu le voi mări tot mai mult.
- Noi le vom împărţi, zise regina, tu eşti unul, noi suntem sute.
- Rămâneţi aici şi ale voastre să fie toate bogăţiile mele.
- Nu ne părăsim ţara pentru comorile lumii.
- Atunci ce aţi mai venit aici unde eu sânt stăpânul şi zeul Euxiniei?
- Eşti un zeu mincinos. Nu eşti zeu, eşti piratul, latronesul mării! Atragi prin flăcări
noaptea naufragiaţii şi când li se sparg corăbiile de stânci, îi jefuieşti şi îi ucizi, în loc
să-i ajuţi să-şi scape viaţa. Aceştia, zise regina, arătându-i pe corăbieri, au avut noroc
că i-au adus valurile pe meleagurile noastre. Acum trebuie să le facem dreptate!
Luaţi-l, Filos cu şapte de-ai tăi şi legaţi-l de un catarg, dar vedeţi să nu se trântească
jos.
- De ce să nu se trântească? Întrebă Gema, sora reginei.
- Pentru că atunci îl pierdem, spuse bătrânul Ursu, se preface în cine ştie ce lighioană şi
ne mai dă de furcă.

După ce au luat comoara din temniţa clădirii, amazoanele cu corăbierii au plecat înapoi în
Femina. A treia zi au ţinut sfatul alcătuit din regina Pentesileea, bătrânul bătrânilor şi Glariza.
Îndată ce au hotărât în sfat ce să facă cu comoara şi corăbiile, pe locul de jertfă, bătrânul Ursu cu
un glas de tunet a dat grai hotărârii care suna aşa: O corabie să fie dăruită corăbierilor, să fie
liberi să plece în ţara lor. Alta să fie dăruită celor patru foste slugi ale latronesului şi matrozilor
care vor să rămână în insulă, pentru ajutorarea naufragiaţilor, iar a treia să rămână în stăpânirea
noastră.
De asemeni, a mai hotărât sfatul ca a treia parte din comoară să li se dea corăbierilor, altă
treime să fie trimisă fraţilor noştri, geto-dacii, de pe Istru, care ne-au găzduit bărbaţii, drept plată
şi ajutor.
Latronesul să fie luat de corăbieri şi vândut grecilor, să-l folosească în războaiele lor, iar
pe marangozul Filos îl rugăm să mai rămână aici, să ne înveţe meseria călătoriilor pe apă. Filos a
rămas bucuros, după ce şi-a luat rămas bun de la ceilalţi camarazi ai lui, care au plecat cu
pânzele întinse cântând
După plecarea lor, regina a hotărât nunta Gemei cu Filos odată cu întoarcerea bărbaţilor
de la fraţii geto-daci. Au început pregătirile de nuntă. Acum Gema se întâlnea zilnic cu Filos
- Să ştii, Filos, că nunta noastră se va face în târgul Histerna de lângă peştera Gura
Gobrozei.
- De ce tocmai acolo şi nu aici în Tamer, unde văd că se adună sute de amfore pline cu
nu ştiu ce?
- Amforele sunt pline cu suc de fructe amestecat cu miere şi subţiat cu apă din Istru. Să
mai ştii că nunta se face acolo, odată cu sărbătorirea primăverii, când marele preot ne
va binecuvânta armele caii, şi ne va cununa. Atunci amforele vor fi golite în cântece şi
dansuri, după datina strămoşilor noştri.
Acum toate drumurile dintre Tamer şi Histerna erau un dute-vino de amazoane, bărbaţi şi
care încărcate cu amfore pline, ce se îndreptau spre târgul de la poalele dealului, în care tăinuia
peştera sfântă. Venise şi ziua nunţii şi a primăverii. Deasupra şi în jurul peşterii erau înşiruiţi
cântăreţi din fluiere de os, ciobăneşti, şi din cavaluri haiduceşti, iar mai jos un pâlc de toboşari şi
trâmbiţaşi.
Pe şesul de la poalele peşterii, bărbaţii şi amazoanele erau rânduiţi o parte şi alta călări,
carele cu bătrânii în ele pe latura dintre ei, iar la mijloc regina Pentesileea între Ursu şi Glariza,
avea în faţă pe Gemina şi Filos, toţi îmbrăcaţi în alb şi cu faţa spre peşteră. Când Pentesileea
regina a fluturat o năframă albă, au bătut tobele. După altă fluturare, a răsunat valea de cântecele
fluierarilor şi ale trâmbiţaşilor. La a treia fluturarea a năframei, toată valea s-a umplut de o tăcere
prelungă. Gura peşterii s-a luminat şi din ea s-a arătat un dac înalt, cu o frunte lată, cu o podoabă
de plete ce-i cădeau coliile pe ceafă, ca şi barba-i zburlită uşor de adierea unui zvon de zefir. A
ridicat bătrânul braţele-i osoase de sub mânicile largi ale veşmântului său cenuşiu, cu mâinile
într-un fel de binecuvântare, apoi şi-a oprit mâna dreaptă în dreptul inimii, iar cu stânga ridicată
în sus, marele preot Durbaneu a grăit puternic:
- Pace şi apărare, pace în libertate, pace în bucuria tuturor, iar vouă, tinerilor, unire,
iubire şi … şi nu şi-a terminat preotul vorba, fiind întrerupt de zbieretele ce veneau în
fugă strigând:
- Fumegă movilele, vin sciţii, săriţi!
Nimeni nu s-a clintit. Un murmur sec a trecut prin mulţime şi caii au început să necheze
înfundat. La o poruncă scurtă a reginei, au golit amforele în pârâul de lângă izvor, au trecut cu
caii prin apă şi de acolo în goană nebună nimeni nu i-a mai oprit până dincolo de târgul
Babadacilor. Sciţii s-au repezit spre mijlocul apărătorilor, unde înaintau bărbaţii. Amazoanele se
despărţiseră în două pâlcuri mari, unul condus de Pentesileea şi celălalt, de Gemina, pe alături,
depăşind bărbaţii, le-au căzut vrăjmaşilor în spate, din două părţi deodată. După o luptă cum nu
s-a mai văzut de când sânt valuri pe mare, de când soarele e pe cer şi de când bat vântoase prin
Sciţia Minoră, vrăjmaşii au fost măturaţi din ţară. Amazoanele însă au fost zdrobite de durere
căci regina lor fusese rănită de moarte, ea fiind în primele rânduri de luptătoare. Înainte de a-şi
da sfârşitul, regina l-a chemat pe Bătrânul Ursu şi i-a spus cu glasul stins:
- Destul aţi ascultat de femei, de acum să mai conducă şi bărbaţii. Să vadă şi ei cât îi de
greu. Faceţi sfat şi alegeţi pe cel mai destoinic şi mai viteaz. Eu plec la Zmolmitra.
Să-mi face-ţi rânduielile morţii în faţa peşterii sfinte de la Gura Gobrozei.
Şi a închis ochii pentru vecie, aceea ce fusese Pentesileea, frumoasa şi viteaza regină a
amazoanelor. Şi după ce trupul ei a fost prefăcut în cenuşă lângă peştera sfântă, dansurile şi
petrecerea arderii au ţinut trei zile după datina lor.
După alte şapte zile, Filos i-a spus Geminei:
- Ştiu cât de greu ţi-a fost ca să înşeli durerea sufletului cu veselia prefăcută a
obiceiului vostru, de a petrece la moarte; dar o curiozitate îmi roade mintea.
- Ce vrei să ştii?
- Nu înţeleg ce puteri năzdrăvane aţi avut voi atunci la insulă, când aţi omorât monştrii
ce ieşeau din fiecare copac doborât de noi şi de ce n-aţi folosit acea vrajă şi la
apărarea bunei voastre regine?
- Această vrajă o avem numai odată la şapte ani, aşa că este bine să nu mai pomenim
despre ea. O vor povesti şi alţii, n-ai grijă
... Şi aşa a ajuns povestea peste văi şi peste dealuri, peste ale Istrului valuri, de-a lungul
ţării până la malurile mării, despre vitejia, frumuseţea, înţelepciunea şi bunătatea femeilor
primilor noştri strămoşi geto-dacii.

Amazoane

Amazoane

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Amazoanele erau un trib de femei războinice, aflat în nordul Mării Negre, menționate prima dată în mitologia greacă. Cercetări recente tind să confirme existența unui sâmbure de adevăr în ceea ce privește legenda Amazoanelor. Se spune că acestea ar fi fost fiicele zeului Ares, zeul războiului. Heracle, la porunca regelui Euristeu, a fost trimis să aducă cingătoarea fermecată a reginei Hipolita(regina amazoanelor). Viteaza Hipolita și mândra Antiopa domneau peste amazoane, care sălășluiau la Pontul Euxin. Doar o dată pe an se întâlneau cu bărbați. În cazul în care noul-născut era fată, ea rămânea împreună cu mama în tribul de amazoane; dacă se năștea băiat, în cel mai bun caz era trimis să locuiască împreună cu tatăl său, iar în cel mai rău caz era omorât. Fetele erau aspru pregătite să devină amazoane extirpându-li-se sânul drept care le incomoda în luptă. Relatări despre femeile luptătoare există și în China, Africa de Nord și Vest, însă nicăieri ca și la greci. Se pare că amazoanele au amenințat de 5 ori Atena. O victorie asupra amazoanelor ajunsese să fie mai sărbătorită decât o victorie asupra perșilor. În mod cert, existența amazoanelor este învăluită în taină.

Listă de amazoane

Penthesilea, o regină a amazoanelor
  • Aella, prima dintre amazoane care l-a înfruntat pe Heracle, în timpul unei expediții de căutare a brâului reginei Hippolyta. A fost ucisă de erou.[1]
  • Agave, o amazoană, nominalizată de Hyginus.[2]
  • Alcibia, una dintre cele doisprezece amazoane care a însoțit-o pe regina Penthesilea la Troia. Ea a fost ucisă de Diomede.[3]
  • Alcippe, una dintre amazoane care l-a înfruntat pe eroul Heracle, în timpul unei expediții de căutare a brâului reginei Hippolyta. Ea a fost ucisă de erou.[1]
  • Antandra, una dintre cele doisprezece amazoane care a însoțit-o pe regina Penthesilea la Troia. A fost ucisă de Ahile.[4]
  • Antibrote, una dintre cele doisprezece amazoane care a însoțit-o pe regina Penthesilea la Troia. A fost ucisă de Ahile.[5]
  • Antioche, o amazoană, nominalizată de Hyginus.[2]
  • Antiope, o regină a amazoanelor, a fost iubită de către eroul Tezeu, care a răpit-o și a adus-o cu el la Atena. Ea a avut un fiu, Ipolit. A fost ucisă de Molpadia, o amazoană sau de către Tezeu însuși.[6][7][8]
  • Asteria, una dintre amazoane care s-a luptat cu eroul Heracle, în timpul unei expediții de căutare a brâului reginei Hippolyta. Ea a fost ucisă de erou.[1]
  • Bremusa, una dintre cele doisprezece amazoane care a însoțit-o pe regina Penthesilea la Troia. A fost ucisă de Ahile.[9]
  • Celeno, una dintre amazoane care s-a luptat cu eroul Heracle, în timpul unei expediții de căutare a brâului reginei Hippolyta. Ea era o vânătoare virgină, însoțitoarea lui Artemis. Ea a fost ucisă de Heracle.[1]
  • Clonia, una dintre cele doisprezece amazoane care a însoțit-o pe regina Pentesilea la Troia. Ea a fost ucisă de Podarce, fiul lui Ificlo.[10]
  • Climene, una dintre amazoane, nominalizată de Hyginus.[2]
  • Cleta, asistenta reginei Penthesilea, una dintre cele doisprezece amazoane care a însoțit-o pe regina Penthesilea la Troia. După moartea reginei Penthesilea a plecat spre sudul Italiei. Aici, ea a fondat un oraș și a dat naștere unui regat puternic.[11]
  • Deianira, una dintre amazoane care s-a luptat cu eroul Heracle, în timpul unei expediții de căutare a brâului reginei Hippolyta. Ea a fost ucisă de erou.[1]
  • Derimacheia, una dintre cele doisprezece amazoane care a însoțit-o pe regina Pentesilea la Troia. A fost ucisă de Diomede.[12]
  • Derinoe, una dintre cele doisprezece amazoane care a însoțit-o pe regina Pentesilea la Troia. A fost ucisă de Aiax din Locres.[13]
  • Diossippe, o amazoană, nominalizată de Hyginus.[2]
  • Liliana, ultima dintre amazoane.[2]
  • Talestri, o regină amazoană.[2]

sâmbătă, 9 iulie 2011

Legenda anemonei

[Image: anemone-296x300.jpg]

In mitologie , Adonis evoca imaginea celui mai frumos barbat , numele lui inseamna “ DOMN”. Se spune ca el este nascut in urma unui incest, este fiul regelui Theias si fiica lui Myrrha . Deoarece Myrrha era foarte frumoasa , din gelozie, Afrodita –Venus i-a facut vraji provocand unirea fetei cu propriul tata . Cand regele a aflat , a fost extrem de furios si a vrut sa omoare si fata dar si copilul ei nenascut. Afrodita vazand acest lucru si pocaindu-se pentru fapta ei , a transformat pe Myrrha intr-un copac Smirna iar Adonis s-a nascut mai tarziu din copac . Cel mai important lucru este acela ca Afrodita –Venus a inceput totul, cand l-a vazut pe Adonis atat de frumos , l-a pus intr-o cutiuta si l-a trimis lui Persefona in Infern ( regina infernului ) pentru a-l pastra in siguranta .

Afrodita s-a indragostit nebuneste de Adonis ( propria vraja s-a intors la ea ) dar vraja lui Adonis ( frumusetea care vrajeste fara a vrea acest lucru) a lucrat si asupra lui Persefona –sotia lui Hades, aceasta s-a indragostit de el refuzand sa-l mai dea inapoi pe Adonis, de aici au inceput certurile intre Afrodita si Persefona . Zeus a trebuit sa intervina intre cele doua femei ca sa rezolve disputa , acesta a decis astfel ca o treime din an Adonis sa stea cu Afrodita, o treime cu Persefona si o treime din an pentru a-si satisface placerea lui pentru vanatoare. Adonis a ramas la Persefona –regina infernului pe timp de iarna ,cand pamantul a inceput sa inverzeasca el s-a intors la Afrodita . Acest lucru semnifica destul de clar lupta dintre dragoste si moarte ,este o tema comuna in mitologia greaca , apare si in mitul Persefonei cu Hades-Pluto. Decizia lui Zeus prin care Adonis petrece o parte a anului in pamant si o parte pe pamant ne vorbeste despre notiunea de disparitie anuala si reaparitie care se refera la primavara si la iarna .

In unele povesti mitologice se vorbeste ca Adonis ar fi fi petrecut si partea lui din an tot cu Afrodita . Mai tarziu, Adonis a fost ucis de un mistret , se spune ca Ares sotul Afroditei s-ar fi deghizat in mistret pentru a-l putea ucide pe Adonis si asta din gelozie . Cand Adonis era pe moarte , Afrodita aude gemetele lui Adonis, il stropeste cu nectar si bautura de la zei pe tot corpul iar din picaturile de sange care au cazut pe pamant au rasarit anemonele niste flori rosii frumoase . Anemonele rasar din sangele lui Adonis ca un memorial pentru iubirea lui cu Afrodita iar spiritul lui a revenit la Persefona in pamant.

Intr-un alt mit , se spune ca anemonele s-au ivit din lacrimile varsate de Aphrodite pentru Adonis.


Anemona si-a capatat denumirea de Floarea Pastelui din doua motive: perioada de inflorire este in jurul datei Pastelui, iar in multe zone florile sale sunt inca folosite la vopsitul oualelor de Paste, rezultand o nuanta purpurie deosebita.

Anemona are o legenda romantica si frumoasa in spate, ce porneste din vremea zeitatilor grecesti. Florile sale roz-purpurii se pare ca reprezinta lacrimile zeitei dragostei, Afrodita, la auzul vestii ca iubitul sau, preafrumosul Adonis, a murit.

De atunci,anemina se deschide de cate ori este frumos afara, simbolizand bucuria si isi tine cupa inchisa si aplecata in jos de cate ori ploua, semn al tristetii.

Este considerata floare aducatoare de noroc, floare a purificarii prin suferinta, simbol al Pastelui si al Invierii.

Conform unei legende din Grecia antica , Anemona era o frumoasa nimfa de care se indragostisera atat Zephyr (Zefir) , vantul dulce al primaverii , cat si Borea , zeul vantului de vest.Geloasa , zeita florilor , Chloris , a transformat-o pe nimfa intr-o floare care se ofilea in perioada sosirii vantului Zefir.

Intr-o alta legenda greceasca , vantul Anemos isi trimitea an de an mesagerii , anemonele , in primele zile ale primaverii.

In Palestina , se credea ca anemonele au aparut intaia data sub crucea lui Isus , din sangele varsat de catre acesta.De altfel , in Europa , anemona era numita "floarea pascala" sau "floarea Pastelui" , intrucat ea rasarea de obicei in perioada marii sarbatori crestine.La curtea regelui Edward I al Angliei , anemonele facea parte dintre plantele utilizate pentru vopsirea oualor de Pasti.

Multe superstitii au legat anemona de boala sau au interpretat-o ca o purtatoare a bolii.In Egiptul antic , aceasta floare era un simbol al imbolnavirii , datorita petelor de culoare de pe spatele petalelor ei albe.Chinezii numeau anemona "floarea mortii" .In cultura populara a unor tari europene , anemona era vazuta ca un semn rau ; exista , totodata , obiceiul ca o persoana sa isi tina respiratia in timp ce alerga pe un camp acoperit de anemone , intrucat exista credinta ca parfumul acestor flori ar fi fost otravitor.Cununile de anemone erau purtate la gat sau pe brat, existand superstitia ca aceste flori pot fi o pavaza impotriva imbolnavirii.In Anglia , exista obiceiul de a se culege primele anemone rasarite in primavara, ele fiind apoi purtate , invelite in matase , ca amulete aparatoare impotriva molimilor.In Roma antica , se credea ca anemona este inzestrata cu proprietatea magica de a alunga febra.
premonitii.ro