De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Feminitățile de la periferia mitologiei eline reflectă un tip de imaginar ce expulzează natura din cultură. Eriniile, Harpiile, Gorgonele, Sfinxul reprezintă aberații ale formei pământești, factori de tulburare a echilibrului universal (împotriva cărora vor lupta eroi civilizatori ca Heracles). Poziția lor este marginală în ansamblul mitico-religios; fiind divinități chtoniene, fiice ale Nopții, locuitoare ale tărâmurilor de întuneric, mai mult sau mai puțin identice cu forțele naturii, le lipsește antropomorfismul caracteristic în general zeilor greci.
Gorgonele, de pildă, fiice ale unor divinități marine, aveau „mâini uriașe din aramă, cu gheare ascuțite de oțel. În loc de păr, capul le era acoperit cu șerpi veninoși, care mișunau șuierând. Cu colți ascuțiți ca junghierele, cu buzele roșii ca sângele și cu ochii sclipind de furie, chipurile lor oglindeau atâta răutate și erau atât de înfricoșătoare, încât oricine le arunca o singură privire se prefăcea în stană de piatră” . Eriniile, născute din sângele lui Uranos mutilat înghițit de Geea, au „ șerpi veninoși încolăciți în jurul capetelor, ochii scăpărându-le de o mânie cumplită” . Harpiile sunt „duhuri necurate, monștri înaripați cu corp de pasăre, cap de femeie, gheare ascuțite și miros puturos” , iar Sfinxul este un monstru jumătate leu, jumătate femeie. Se poate vorbi, prin urmare, de o construire imaginară a arhetipului din terori fragmentare, dezgusturi, spaime, repulsii instinctive, translate toate într-o imagine cât mai tenebroasă a feminității.
Povestea seniorului
Noaptea se lăsase asupra Mării Întunecate și Koutoubia Ben Guéliz privea stelele ca să se orienteze. Minho dormea în continuare, iar cavalerii se pregăteau și ei de culcare. Lolya vorbea în șoaptă cu Meduza, în timp ce Béorf, tot la cârmă, căsca de-i trosneau fălcile. Vântul se oprise aproape de tot și valurile legănau ușor corabia. Sub lumina ceţoasă a unei luni perfect rotunde, noaptea caldă și umedă îndemna la povești și la destăinuiri.
– După cum știi, Amos, când ai plecat de la Bratel-cea-Vestită ca să mergi la Berrion cu Junos, îi aminti Barthélémy, am devenit seniorul cetăţii și am reînceput s-o reconstruim...
Aplecat peste balustradă și cu privirea pierdută în depărtări, Barthélémy îi povesti lui Amos mai departe întâmplările care îi aduseseră, pe el și pe oamenii lui, la Arnakech.
– Gorgonele nimiciseră capitala și locuitorii au trebuit să pună serios umărul la treabă ca să facă cetatea să renască din propria-i cenușă. Junos ne-a ajutat mult, ne-a trimis meșteri zidari, muncitori iscusiţi, și, mai ales, mulţi bani. Pe urmă, ne-am recăpătat repede locul în negoţul din zonă și am reluat legăturile cu celelalte regate. Îi voi fi recunoscător lui Junos pe vecie pentru sprijinul lui și abia aștept să i-o spun dacă... dacă mai e încă în viaţă.
– Da, Barthélémy, Junos trăiește! îi confirmă Amos. L-am scos din mâinile goblinilor în timpul bătăliei de la Ramusberget. Cetatea Berrion a fost și ea distrusă, însă nu de gorgone, ci de bonetele roșii. Ultima dată, deci, când l-am văzut pe Junos, se întorcea în orașul său, ca să-l recons-truiască.
– Zău? exclamă Barthélémy. În sfârșit, niște vești bune! Ca să vezi coincidenţă, eu am căzut ca un puști în capcana goblinilor chiar în timp ce mă îndreptam spre Berrion, ca să-i duc ajutoare. O să-ţi explic mai târziu. Cum îţi spuneam, începusem să reconstruim Bratel-cea-Vestită și suveranul nostru chiar venise să ne viziteze, la câteva săptămâni după eliberare...
– Credeam că ești singurul stăpân al cetăţii, se miră Amos.
– Așa-i, însă facem parte dintr-o federaţie de regate care cuprinde nu numai ţinutul cavalerilor luminii, îl lămuri seniorul. Bratel-cea-Vestită este una dintre capitalele organizate într-o uniune de cincisprezece regate stăpânite de cavaleri. Din zece în zece ani, alegem un suveran dintr-unul din aceste regate. Această organizare politică permite un negoţ mai bun și ne asigură o foarte eficace apărare a teritoriului. În sfârșit... e drept că n-a funcţionat prea bine împotriva gorgonelor și a bonetelor roșii, ceea ce face că trebuie musai să ne întâlnim ca să discutăm această chestiune.
– Mai sunt și alte regate care au căzut în mâinile goblinilor? întrebă Amos, curios.
– Nu, răspunse Barthélémy. Numai Berrion a fost grav afectată. Celelalte capitale au rezistat, iar goblinii au fost alungaţi către nord. Nenorociţii ăștia de goblini! Când au atacat Berrionul, ni s-a dat de veste cu ajutorul porumbeilor călători. Am plecat neîntârziat în recunoaștere cu încă douăzeci de oameni, însă subestimasem forţele dușmanilor noștri. Aveam un avans de-o zi faţă de armatele mele, care se îndreptau și ele către Berrion, când am fost atacaţi de un batalion de bonete roșii. Șase cavaleri și-au pierdut viaţa luptându-se cu monștrii ăștia și... și, cum ne copleșeau ca număr, ne-au făcut prizonieri. Nenorociții ăștia ne-au transformat în sclavi și a trebuit să-i servim ca pe niște regi. Ne-au biciuit și ne-au torturat, ne-au umilit și ne-au batjocorit. Jur că, dacă voi avea vreodată prilejul să mă răzbun pe creaturile astea prin ale căror vine curge noroi, nu sânge, jur... jur că...
Ochii lui Barthélémy se umplură de lacrimi, însă își drese glasul ca să nu izbucnească în plâns. După câteva clipe de tăcere, continuă:
– Dacă ai fi văzut de ce orori sunt capabili monștrii ăștia... nici nu-ţi poţi închipui. În sfârșit... îţi mulţumesc mult că ne-ai scos din mâinile lor. Îţi sunt nespus de recunoscător.
– Dar e firesc, Barthélémy, sunt sigur că și tu ai fi făcut același lucru pentru mine.
– Da, sigur că așa aș fi făcut, încuviinţă cavalerul, înainte să-și continue istorisirea. Bonetele roșii ne-au adus la Arnakech ca să ne vândă și ca să poată cumpăra, cu banii obţinuţi pe pielea noastră, cele mai bune arme. Se spune că, deși au fost înfrânţi în regatele din nord, sunt încă numeroși și nu așteaptă decât un conducător bun,
capabil să reunească diferitele lor clanuri. Mulţi dintre ei pretind că balaurul lor nu a murit și că trăiește încă în muntele din nord. Trebuie să fii într-o doagă ca să crezi în balauri!
Amos rămase tăcut și hotărî să nu-i vorbească lui Barthélémy despre Maelström. În ciuda încrederii și a prieteniei pe care i-o purta seniorului cetăţii Bratel-cea-Vestită, considera că siguranţa puiului de balaur depindea în primul rând de păstrarea tainei asupra existenţei sale. Se gândi la oul pe care îl adusese din peștera Celui Vechi și la mica făptură care se înzdrăvenea în fortăreaţa subterană uitată, din dealul de la Upsgran. Îl lăsase pe mâini bune, în grija lui Geser Michson, așa că nu era de mirare că micul balaur creștea frumos, chiar dacă în cea mai mare taină.
– Abia aștept să mă întorc la Bratel-cea-Vestită! oftă Barthélémy. Am atâtea de făcut pentru oamenii mei...
– Ne vom întoarce repede, îl asigură Amos. Și, cu siguranţă, Frilla, mama mea, și Sartigan, învăţătorul meu, vor fi alături de noi.
– Da, ai dreptate, trebuie să ne păstrăm speranţa! Mă duc să-l schimb pe Béorf la cârmă, zise cavalerul, ca să încheie discuţia. Am hotărât să stăm de strajă pe rând; or, eu sunt primul în noaptea asta.
– Da, știu; și, cum mie nu-mi vine rândul în noaptea asta, o să dorm cât pentru doi!
Barthélémy zâmbi și se duse să ia locul omanimalului.
Amos rămase mai departe cu coatele sprijinite pe balustradă, privind la dansul valurilor în lumina lunii. Nu rămase însă singur mult timp, căci, în curând, Lolya i se alătură.
– Ei, ce mai faci? îl întrebă fata.
– Foarte bine, răspunse băiatul, împingând-o ușor cu umărul, ca s-o necăjească – Ce-i, ai chef de bătaie? îl împinse Lolya la rândul ei.
– Cu tine, în niciun caz! Ești prea puternică pentru mine...
– E-adevărat că ești cam slăbănog, îl tachină din nou Lolya. Dacă-mi pun mintea, îţi frâng oasele cu o singură palmă.
Amos începu să râdă și Lolya zâmbi și ea. Apoi se priviră cu coada ochiului și izbucniră amândoi în râs, fără nicio reţinere. Își eliberau astfel oboseala adunată în timpul zilei, așa că, preţ de câteva minute bune, chicotiră întruna.
Feminitățile de la periferia mitologiei eline reflectă un tip de imaginar ce expulzează natura din cultură. Eriniile, Harpiile, Gorgonele, Sfinxul reprezintă aberații ale formei pământești, factori de tulburare a echilibrului universal (împotriva cărora vor lupta eroi civilizatori ca Heracles). Poziția lor este marginală în ansamblul mitico-religios; fiind divinități chtoniene, fiice ale Nopții, locuitoare ale tărâmurilor de întuneric, mai mult sau mai puțin identice cu forțele naturii, le lipsește antropomorfismul caracteristic în general zeilor greci.
Gorgonele, de pildă, fiice ale unor divinități marine, aveau „mâini uriașe din aramă, cu gheare ascuțite de oțel. În loc de păr, capul le era acoperit cu șerpi veninoși, care mișunau șuierând. Cu colți ascuțiți ca junghierele, cu buzele roșii ca sângele și cu ochii sclipind de furie, chipurile lor oglindeau atâta răutate și erau atât de înfricoșătoare, încât oricine le arunca o singură privire se prefăcea în stană de piatră” . Eriniile, născute din sângele lui Uranos mutilat înghițit de Geea, au „ șerpi veninoși încolăciți în jurul capetelor, ochii scăpărându-le de o mânie cumplită” . Harpiile sunt „duhuri necurate, monștri înaripați cu corp de pasăre, cap de femeie, gheare ascuțite și miros puturos” , iar Sfinxul este un monstru jumătate leu, jumătate femeie. Se poate vorbi, prin urmare, de o construire imaginară a arhetipului din terori fragmentare, dezgusturi, spaime, repulsii instinctive, translate toate într-o imagine cât mai tenebroasă a feminității.
Povestea seniorului
Noaptea se lăsase asupra Mării Întunecate și Koutoubia Ben Guéliz privea stelele ca să se orienteze. Minho dormea în continuare, iar cavalerii se pregăteau și ei de culcare. Lolya vorbea în șoaptă cu Meduza, în timp ce Béorf, tot la cârmă, căsca de-i trosneau fălcile. Vântul se oprise aproape de tot și valurile legănau ușor corabia. Sub lumina ceţoasă a unei luni perfect rotunde, noaptea caldă și umedă îndemna la povești și la destăinuiri.
– După cum știi, Amos, când ai plecat de la Bratel-cea-Vestită ca să mergi la Berrion cu Junos, îi aminti Barthélémy, am devenit seniorul cetăţii și am reînceput s-o reconstruim...
Aplecat peste balustradă și cu privirea pierdută în depărtări, Barthélémy îi povesti lui Amos mai departe întâmplările care îi aduseseră, pe el și pe oamenii lui, la Arnakech.
– Gorgonele nimiciseră capitala și locuitorii au trebuit să pună serios umărul la treabă ca să facă cetatea să renască din propria-i cenușă. Junos ne-a ajutat mult, ne-a trimis meșteri zidari, muncitori iscusiţi, și, mai ales, mulţi bani. Pe urmă, ne-am recăpătat repede locul în negoţul din zonă și am reluat legăturile cu celelalte regate. Îi voi fi recunoscător lui Junos pe vecie pentru sprijinul lui și abia aștept să i-o spun dacă... dacă mai e încă în viaţă.
– Da, Barthélémy, Junos trăiește! îi confirmă Amos. L-am scos din mâinile goblinilor în timpul bătăliei de la Ramusberget. Cetatea Berrion a fost și ea distrusă, însă nu de gorgone, ci de bonetele roșii. Ultima dată, deci, când l-am văzut pe Junos, se întorcea în orașul său, ca să-l recons-truiască.
– Zău? exclamă Barthélémy. În sfârșit, niște vești bune! Ca să vezi coincidenţă, eu am căzut ca un puști în capcana goblinilor chiar în timp ce mă îndreptam spre Berrion, ca să-i duc ajutoare. O să-ţi explic mai târziu. Cum îţi spuneam, începusem să reconstruim Bratel-cea-Vestită și suveranul nostru chiar venise să ne viziteze, la câteva săptămâni după eliberare...
– Credeam că ești singurul stăpân al cetăţii, se miră Amos.
– Așa-i, însă facem parte dintr-o federaţie de regate care cuprinde nu numai ţinutul cavalerilor luminii, îl lămuri seniorul. Bratel-cea-Vestită este una dintre capitalele organizate într-o uniune de cincisprezece regate stăpânite de cavaleri. Din zece în zece ani, alegem un suveran dintr-unul din aceste regate. Această organizare politică permite un negoţ mai bun și ne asigură o foarte eficace apărare a teritoriului. În sfârșit... e drept că n-a funcţionat prea bine împotriva gorgonelor și a bonetelor roșii, ceea ce face că trebuie musai să ne întâlnim ca să discutăm această chestiune.
– Mai sunt și alte regate care au căzut în mâinile goblinilor? întrebă Amos, curios.
– Nu, răspunse Barthélémy. Numai Berrion a fost grav afectată. Celelalte capitale au rezistat, iar goblinii au fost alungaţi către nord. Nenorociţii ăștia de goblini! Când au atacat Berrionul, ni s-a dat de veste cu ajutorul porumbeilor călători. Am plecat neîntârziat în recunoaștere cu încă douăzeci de oameni, însă subestimasem forţele dușmanilor noștri. Aveam un avans de-o zi faţă de armatele mele, care se îndreptau și ele către Berrion, când am fost atacaţi de un batalion de bonete roșii. Șase cavaleri și-au pierdut viaţa luptându-se cu monștrii ăștia și... și, cum ne copleșeau ca număr, ne-au făcut prizonieri. Nenorociții ăștia ne-au transformat în sclavi și a trebuit să-i servim ca pe niște regi. Ne-au biciuit și ne-au torturat, ne-au umilit și ne-au batjocorit. Jur că, dacă voi avea vreodată prilejul să mă răzbun pe creaturile astea prin ale căror vine curge noroi, nu sânge, jur... jur că...
Ochii lui Barthélémy se umplură de lacrimi, însă își drese glasul ca să nu izbucnească în plâns. După câteva clipe de tăcere, continuă:
– Dacă ai fi văzut de ce orori sunt capabili monștrii ăștia... nici nu-ţi poţi închipui. În sfârșit... îţi mulţumesc mult că ne-ai scos din mâinile lor. Îţi sunt nespus de recunoscător.
– Dar e firesc, Barthélémy, sunt sigur că și tu ai fi făcut același lucru pentru mine.
– Da, sigur că așa aș fi făcut, încuviinţă cavalerul, înainte să-și continue istorisirea. Bonetele roșii ne-au adus la Arnakech ca să ne vândă și ca să poată cumpăra, cu banii obţinuţi pe pielea noastră, cele mai bune arme. Se spune că, deși au fost înfrânţi în regatele din nord, sunt încă numeroși și nu așteaptă decât un conducător bun,
capabil să reunească diferitele lor clanuri. Mulţi dintre ei pretind că balaurul lor nu a murit și că trăiește încă în muntele din nord. Trebuie să fii într-o doagă ca să crezi în balauri!
Amos rămase tăcut și hotărî să nu-i vorbească lui Barthélémy despre Maelström. În ciuda încrederii și a prieteniei pe care i-o purta seniorului cetăţii Bratel-cea-Vestită, considera că siguranţa puiului de balaur depindea în primul rând de păstrarea tainei asupra existenţei sale. Se gândi la oul pe care îl adusese din peștera Celui Vechi și la mica făptură care se înzdrăvenea în fortăreaţa subterană uitată, din dealul de la Upsgran. Îl lăsase pe mâini bune, în grija lui Geser Michson, așa că nu era de mirare că micul balaur creștea frumos, chiar dacă în cea mai mare taină.
– Abia aștept să mă întorc la Bratel-cea-Vestită! oftă Barthélémy. Am atâtea de făcut pentru oamenii mei...
– Ne vom întoarce repede, îl asigură Amos. Și, cu siguranţă, Frilla, mama mea, și Sartigan, învăţătorul meu, vor fi alături de noi.
– Da, ai dreptate, trebuie să ne păstrăm speranţa! Mă duc să-l schimb pe Béorf la cârmă, zise cavalerul, ca să încheie discuţia. Am hotărât să stăm de strajă pe rând; or, eu sunt primul în noaptea asta.
– Da, știu; și, cum mie nu-mi vine rândul în noaptea asta, o să dorm cât pentru doi!
Barthélémy zâmbi și se duse să ia locul omanimalului.
Amos rămase mai departe cu coatele sprijinite pe balustradă, privind la dansul valurilor în lumina lunii. Nu rămase însă singur mult timp, căci, în curând, Lolya i se alătură.
– Ei, ce mai faci? îl întrebă fata.
– Foarte bine, răspunse băiatul, împingând-o ușor cu umărul, ca s-o necăjească – Ce-i, ai chef de bătaie? îl împinse Lolya la rândul ei.
– Cu tine, în niciun caz! Ești prea puternică pentru mine...
– E-adevărat că ești cam slăbănog, îl tachină din nou Lolya. Dacă-mi pun mintea, îţi frâng oasele cu o singură palmă.
Amos începu să râdă și Lolya zâmbi și ea. Apoi se priviră cu coada ochiului și izbucniră amândoi în râs, fără nicio reţinere. Își eliberau astfel oboseala adunată în timpul zilei, așa că, preţ de câteva minute bune, chicotiră întruna.
