O poveste de demult, când străbunicele voastre, nevestele primilor geto-daci, erau cele
mai viteze femei din vremea aceea.
Pentru că ţara era atunci cârmuită de femei, legende spune că se numea Femina.
- Dar cum se numeau?
- Le zicea amazoane. Ele umblau călare mai bine decât bărbaţii. Aveau braţe tari, ochi
ageri şi inimi calde. Din fugă săreau de pe un cal pe altul. Puteau călări pe sub burta
calului. Regina lor se numea Pentesileea şi se zicea despre ea că ar fi fost nepoata
unui zeu din adâncile păduri ale Carpaţilor.
- Era frumoasă regina?
- Da, era mai frumoasă decât Afrodita despre care atâta se povesteşte. Înspre
miazănoapte de gurile Istrului se pripăşiseră strămoşii sciţilor, un neam de războinici
ce trăiau din jafuri şi prăzi, ba se spunea despre ei că mâncau prinşii din lupte.
Amazoanele întăriseră paza vadurilor de la gurile Istrului, apărându-le cu vitejie când
vrăjmaşii încercau să le cotropească ţara.
Odată, la o sărbătoare, bărbaţii s-au întrecut în prea multă degustare a vinului, încât trei
zile şi trei nopţi nu s-au mai oprit din cântece şi jocuri. Dar când i-a copleşit oboseala şi aburul
băuturii, au căzut ca buştenii, încât nimeni nu-i mai putut urni de lângă amforele golite şi sparte.
În acest timp, iscoadele au prins de veste că vrăjmaşii se pregătesc să treacă Istrul. S-au
aprins focurile din movilă în movilă, semn că se apropia primejdia. Amazoanele au dat să-şi
trezească bărbaţii, dar ţi-ai găsit să-i poată urni din loc. Bolovani!
Atunci Pentesileea, regina lor, supărată, a poruncit bătrânilor şi băieţandrilor să-i lege
burduf pe cei adormiţi şi aşa să-i lasă până se vor întoarce ele, de la Istru. Le-a mai poruncit săşi
ia arcurile, săgeţile şi suliţele şi să încalece; în frunte ce ea au pornit să întâmpine şi să
izgonească vrăjmaşii. Cailor le crescuseră aripi la picioare, nici vântul nu-i putea întrece. Zburau,
nu fugeau!
Vrăjmaşii trecuseră Istrul şi înaintau cu grijă. Când au văzut că dintr-un nor de praf, cu
iuţeala gândului, se reped amazoanele spre ei ca nişte zeiţe invincibile cu pletele în vânt şi cu
arcurile încordate, Căpetenia hoardei a strigat la ai lui: „Nu le ucideţi! Le prindem de vii! Sânt
prea fru …” şi până să-şi termine vorba, amazoanele au şi slobozit o grindină de săgeţi, secerând
pe cei din primele rânduri. Au ras şi vrăjmaşii, dar nu le-au putut nimeri, căci într-o clipă
amazoanele au şi alunecat sub cai, de unde au săgetat altă ploaie de săgeţi, doborând al doilea val
de duşmani. Năvălitorii erau buimăciţi. Şi, până să-şi dea seama, amazoanele cu o vitejie
năprasnică s-au repezit cu suliţele şi cu copitele ascuţite ale cailor cu care au spintecat tot ce le
ieşea în cale. Vrăjmaşii le-au crezut acum duhurile războiului şi, îngroziţi, cei rămaşi în viaţă au
luat-o la sănătoasa, aruncându-se în Istru. După biruinţă, amazoanele s-au în trap domol la
Cetatea de scaun Tamer, unde au găsit bărbaţii legaţi aşa cum îi lăsaseră.
A doua zi, după porunca reginei, s-a adunat toată lumea în jurul celor ce încă mai
dormeau buştean. Au turnat peste ei găleţi cu apă rece până i-au trezit bine.
Pentesileea a stârnit nevestele, fiicele şi băieţandrii în jurul dezmeticiţilor. I-a mustrat apoi în faţa lor:
- Bărbaţi sunteţi voi? Luptători sunteţi? Mai fricoşi şi mai slabi decât noi muierile!
Întrebaţi-vă nevestele, fetele şi flăcăiandrii să vă spună unde am fost ieri şi ce am
făcut noi acolo. Ruşine să vă fie!
Bărbaţii au lăsat privirile în jos. N-aveau ce spune.
- Ce zice bătrânul bătrânilor, cum să-i facem de râsul lumii, să le pese?
- Zic să-i ruşinăm în faţa fraţilor noştri, geto-dacii de la apus de Istru, ştiind că nimic
nu-i mai umilitor decât să fii de râsul muierilor, iar acum şi de râsul vecinilor.
- Aşa să fie, zise regina, să li se dea pâine şi apă, să fie legaţi de o mână şi un picior,
aruncaţi în care şi peste Istru cu ei, să-i dăm în seama primului taraboste.
Pedeapsa a fost aspră şi s-a săvârşit întocmai, pentru că datorită vitejiei, dreptăţii şi
bunătăţii ei regina Pentesileea era iubită şi ascultată fără cârtire, de toată suflarea omenească din
Femina.
Odată, după o iarnă mai aprigă decât cea de acum, în urma unei furtuni năprasnice,
şaptezeci de corăbieri au fost aruncaţi de valuri aici pe ţărmul amazoanelor.
Nu s-au înecat pentru că corăbierii ştiau să înoate
- Ce facem cu ei, sunt mai mult morţi decât vii? A întrebat pe regină o amazoană.
- Îi îngrijim până se înzdrăvenesc.
- Dar după ce prind puteri? A mai întrebat şi sora reginei, Gema.
- Atunci îi folosim la îndeletnicirile necunoscute de noi, după ce aflăm ce meserii au
avut în ţara lor.
Amazoanele le-au dat corăbierilor hrană şi adăpost, în care timp ei au deprins uşor limba
femeilor.
Într-una din zile, sora reginei s-a dus să vadă cum le merge sănătatea corăbierilor.
- Cum te numeşti şi ce meserie ai avut în ţara ta? L-a întrebat Gema pe cel mai chipeş
corăbier.
- Sânt marangoz şi mă cheamă Filos.
- Nu ştiu ce-i aia marangoz.
- Marangoz înseamnă dulgher de corăbii.
- Te întreb şi eu, zise marangozul, ce soartă ne hotărâţi?
- Am să-ţi spun când ne-om mai vedea.
Şi a plecat fata cu ochii voinicului înfipţi în inimă. Căci îndată ce-l văzuse fata se şi
îndrăgostise de băiat.
Gema i-a spus reginei că a vorbit cu corăbierul. După trei zile s-a dus iar la Filos
spunându-i:
- Dacă zici că eşti marangoz, ce-ai căutat pe corabie?
- Călătorim şi noi pe ape, ca atunci când se strică corabia s-o putem repara.
- Eu zbor cu calul meu pe uscat, dar nu ştiu de m-aş încumeta pe mare, mai cu seamă
de când v-am cules prăpădiţi de pe malul mării.
- Câteodată un rău poate fi folosit spre binele omului.
- Nu înţeleg ce vrei să spui, zise Gema.
- Vreau să zic că dacă nu ne amăgea Latronesul cu focuri în noapte pe insula lui şi
furtuna care ne-a aruncat aici, nu v-am fi cunoscut pe voi, despre care la început am
crezut că neîngrăşaţi ca să ne vindeţi sciţilor, să ne sacrifice. Dar după ce am auzit
despre vitejia şi rânduiala vieţii de aici, ne-am dat seama că ne aflăm pe mâini bune,
zise Filos.
- Îmi place cum ai vorbit despre noi, îi răspunde Gema bucuroasă.
- Ţi-ar place şi mai mult dacă ai vedea un răsărit de soare pe mare, sau o noapte cu lună
plină în leagănul molcom al corăbiei care taie lin oglinda cristalină a apei de stelele
cerului…
- Este frumos ce-mi spui
- Încă nu ţi-am spus frumuseţea insulelor cu grădini de vis, forfota porturilor, a oraşelor
cu palate de marmură şi aur pe care le vedem în călătoriile noastre pe apă.
Fata a stat puţin pe gânduri apoi i-a spus corăbierului:
- Am să vorbesc cu sora mea, regina, să te elibereze.
- Nu primesc decât dacă ne eliberează pe toţi. Mai spune-i reginei că aproape de ţărmul
vostru este o insulă cu un templu plin cu comori cu piatra soarelui(chihlimbar) şi
multe podoabe scumpe şi strălucitoare, mai cu seamă pentru voi femeile.
Gema a alergat la regină şi i-a spus tot ce a auzise de la corăbier.
- Să mi-l aduci aici să vorbesc şi eu cu el, porunci regina. I l-a adus îndată.
- Este adevărat ce i-ai spus surorii mele, sau eşti min…
- Nu sânt mincinos, stăpână. Dacă ne ajutaţi, într-un pătrar de ziuă ne putem duce în
insula zeului.
- Cu ce să vă ajut, spune, cu ce?!
- Cu învoirea de a tăia atâţi copaci din pădurile voastre, câţi ne trebuie pentru trei
corăbii, în care timp femeile tale să ţeasă pânză albă.
- Ce faceţi cu pânza?
- Să facem aripi corăbiilor cu care să zburăm şi noi sub vânt, dar atât de repede cum
zburaţi voi pe caii voştri
- Bine, zise regina, mă învoiesc, dar nu mi-ai spus cine-i stăpânul insulei. De ce mi-ai
ascuns?
- N-am vrut să vă sperii de acum. Stăpân este Latrones, despre care corăbierii spun că
ar fi zeu, iar alţii zic că este balaur.
- Nu mă tem eu de zei. Tata a fost nepotul zeului războiului.
- Dacă zici că eşti fiică de zeu, ne ducem fără teamă, zise Filos.
Au fost duşi marinarii şi marangozii în pădurile Babadacilor şi, după scurt timp, în
marginea mării de lângă Tamer, trei corăbii falnice se legănau aşteptând să fie pornite la insula
zeului. Pe locul jertfelor s-a pregătit sărbătoarea plecării pe mare.
- Lumea s-a adunat? Întreabă regina.
- S-a adunat.
- Şi corăbierii?
- Şi ei.
Să mergem şi noi. Cum au ajuns, poporul a salutat cu mâna dreaptă pe inimă. Regina a
răspuns la fel şi a poruncit:
- Aduceţi amforele cu apa de la Istru şi de Euxinia! I l-ea dat Ursu. Acum daţi-mi
amfora mare cu apă de izvor şi pe cea mică cu sânge amestecat. Gema i le-a adus
dinainte. Acum regina ajutată de Glariza, au golit cele două amfore în cea mare,
turnând apoi conţinutul amforei mici, după care cu un şomoiog mare, făcut din fire de
colilie albă, a stropit tot poporul, în timp ce regina însoţită de amazoane au cântat:
„Zamolmitra, dioi, dioi, dioi,
Imesa bloi, bloi, blo,i
Macante trausi na dromos
Tazicasu bloi, bloi, bloi,
Zamolmitra dioi, dioi, dio!.”1
Corăbierii au rămas încântaţi de farmecul melodiei.
Filos s-a apropiat de Gema întrebând-o:
- Ce-i cu apele şi sângele amestecat?
- Pentru noi apa Istrului este sfântă. Ea ne potoleşte setea când e secetă şi nu ne aruncă,
aşa cum v-a azvârlit pe voi Euxinia.
- Dar cu sângele ce mai este?
Gema i-a răspuns lui Filos că în amfora mică era amestecat sânge de căprioară cu sânge
de armăsar şi tot atât suc de fructe şi flori.
- Şi ce rost are amestecul acesta?
- Are rostul că în timp de pace să fim ca florile şi plăcute ca fructele dulci, iar în luptă
să fim sălbatice ca armăsarii flămânzi şi zvelte ca şi căprioarele pădurii.
- Abia acum înţeleg credinţa voastră. Cine vă învaţă toate acestea? De la cine le ştiţi?
Mai întrebă Filos.
- Le ştim de la strămoşii noştri înţelepţi.
- N-am văzut nici unul printre voi.
- Nai putut să-i vezi pentru că ei locuiesc în peşterile de la Gura Gobrozei, de la
Adomos şi în cea de lângă Galateea.
- Atunci cum vă învaţă?
- Ne învaţă de două ori pe an, când ies din peşteri la sărbătorile primăverii şi ale
toamnei.
- Cine-i zeul vostru, cui vă închinaţi?
- Este Zalmoxis. Dacă vrei să ştii mai multe despre noi, întreabă-l pe Ursu, bătrânul
bătrânilor, cum îi zice regina
A doua zi în zori, ca nişte lebede uriaşe, corăbiile încărcate cu amazoane, cu cai şi arme,
au pornit spre insula zeului. Pe mare amazoanelor le-a plăcut legănatul corăbiilor, sclipirea
valurilor sub poleiala de aur a soarelui şi cântecele corăbierilor bucuroşi că sunt pe mare.
Cum au ajuns au înconjurat insula şi au sărit cu caii din corăbii pe mal, printre stâncile
din jur.
Cei patru pândari ce stăteau de pază în cele patru colţuri ale insulei au alergat la templu
spunând latronesului:
- Stăpâne, suntem pierduţi. Din fiecare stâncă din jurul nostru au răsărit sute de
amazoane şi zeci de corăbieri.
- Nu vă temeţi, aţi uitat de copaci? Staţi aici, să privim din turn.
În acest timp, regina Pentesileea a poruncit să se taie brâul de copaci din jurul insulei, dar
din fiecare copac doborât ieşea câte un rechin cu solzi de fier. Când erau loviţi cu securile, din
ochii şi din solzii lor ieşeau văpăi de foc.
Amazoanele, văzând primejdia, au tras săgeţi în ochii rechinilor, care de durere s-au
aruncat în mare.
Când au ajuns cu tăiatul brâului de arbori din jurul lăcaşului, acum din copacii loviţi se
iveau broaşte ţestoase cât bolovanii, cu carapacea din cremene şi când erau lovite, scântei ieşeau
din securi, iar când scoteau capetele aruncau flăcări din gură
Amazoanele au sărit cu caii peste ele şi cum scoteau capul le şi străpungeau cu suliţa,
omorându-le pe loc. Latronesul privea din turnul aşezării. Când a văzut izbânda femeilor a spus
slugilor:
- Astea sânt fiicele geţilor de la Istru. Cunosc vitejia lor, dar nu ştiu cum au îndrăznit să
vină până aici. Du-te, Ian, şi întreabă-le ce caută în insula mea.
Servul s-a dus, dar regina Pentesileea i-a spus că vrea să vorbească cu stăpânul insulei.
- Cu mine n-are ce vorbi, zise latronesul înfuriat şi trântindu-se odată pe pământ s-a
prefăcut într-un balaur fioros, acoperit cu solzi de granit şi s-a repezit spre amazoane.
Când bărbaţii îl loveau, topoarele se frângeau. Balaurul s-a luat după ei. Atunci
amazoanele cu un pâlc de călăreţe s-au aruncat pe coada balaurului şi alte două
pâlcuri din două părţi deodată i-au săgetat ochii şi urechile, încât l-au orbit şi l-au
surzit deodată. Fiara a urlat de durere, s-a rostogolit de trei ori şi s-a ridicat în chip de
latrones.
Amazoanele, gata să-l săgeteze.
- Nu trageţi, strigă regina uimită de frumuseţea latronesului.
- Trageţi! Spune el cu ochii la regină.
- Nu trageţi, porunci Pentesileea, vreau să ne înţelegem omeneşte
- Ne înţelegem dacă îmi spuneţi ce căutaţi în insula mea.
- Am venit să-ţi luăm comorile adunate de la miile de corăbierii jefuiţi de tine.
- Şi ce o să faceţi cu bogăţiile mele?
- Dar tu ce ai să faci cu ele?
- Eu le voi mări tot mai mult.
- Noi le vom împărţi, zise regina, tu eşti unul, noi suntem sute.
- Rămâneţi aici şi ale voastre să fie toate bogăţiile mele.
- Nu ne părăsim ţara pentru comorile lumii.
- Atunci ce aţi mai venit aici unde eu sânt stăpânul şi zeul Euxiniei?
- Eşti un zeu mincinos. Nu eşti zeu, eşti piratul, latronesul mării! Atragi prin flăcări
noaptea naufragiaţii şi când li se sparg corăbiile de stânci, îi jefuieşti şi îi ucizi, în loc
să-i ajuţi să-şi scape viaţa. Aceştia, zise regina, arătându-i pe corăbieri, au avut noroc
că i-au adus valurile pe meleagurile noastre. Acum trebuie să le facem dreptate!
Luaţi-l, Filos cu şapte de-ai tăi şi legaţi-l de un catarg, dar vedeţi să nu se trântească
jos.
- De ce să nu se trântească? Întrebă Gema, sora reginei.
- Pentru că atunci îl pierdem, spuse bătrânul Ursu, se preface în cine ştie ce lighioană şi
ne mai dă de furcă.
După ce au luat comoara din temniţa clădirii, amazoanele cu corăbierii au plecat înapoi în
Femina. A treia zi au ţinut sfatul alcătuit din regina Pentesileea, bătrânul bătrânilor şi Glariza.
Îndată ce au hotărât în sfat ce să facă cu comoara şi corăbiile, pe locul de jertfă, bătrânul Ursu cu
un glas de tunet a dat grai hotărârii care suna aşa: O corabie să fie dăruită corăbierilor, să fie
liberi să plece în ţara lor. Alta să fie dăruită celor patru foste slugi ale latronesului şi matrozilor
care vor să rămână în insulă, pentru ajutorarea naufragiaţilor, iar a treia să rămână în stăpânirea
noastră.
De asemeni, a mai hotărât sfatul ca a treia parte din comoară să li se dea corăbierilor, altă
treime să fie trimisă fraţilor noştri, geto-dacii, de pe Istru, care ne-au găzduit bărbaţii, drept plată
şi ajutor.
Latronesul să fie luat de corăbieri şi vândut grecilor, să-l folosească în războaiele lor, iar
pe marangozul Filos îl rugăm să mai rămână aici, să ne înveţe meseria călătoriilor pe apă. Filos a
rămas bucuros, după ce şi-a luat rămas bun de la ceilalţi camarazi ai lui, care au plecat cu
pânzele întinse cântând
După plecarea lor, regina a hotărât nunta Gemei cu Filos odată cu întoarcerea bărbaţilor
de la fraţii geto-daci. Au început pregătirile de nuntă. Acum Gema se întâlnea zilnic cu Filos
- Să ştii, Filos, că nunta noastră se va face în târgul Histerna de lângă peştera Gura
Gobrozei.
- De ce tocmai acolo şi nu aici în Tamer, unde văd că se adună sute de amfore pline cu
nu ştiu ce?
- Amforele sunt pline cu suc de fructe amestecat cu miere şi subţiat cu apă din Istru. Să
mai ştii că nunta se face acolo, odată cu sărbătorirea primăverii, când marele preot ne
va binecuvânta armele caii, şi ne va cununa. Atunci amforele vor fi golite în cântece şi
dansuri, după datina strămoşilor noştri.
Acum toate drumurile dintre Tamer şi Histerna erau un dute-vino de amazoane, bărbaţi şi
care încărcate cu amfore pline, ce se îndreptau spre târgul de la poalele dealului, în care tăinuia
peştera sfântă. Venise şi ziua nunţii şi a primăverii. Deasupra şi în jurul peşterii erau înşiruiţi
cântăreţi din fluiere de os, ciobăneşti, şi din cavaluri haiduceşti, iar mai jos un pâlc de toboşari şi
trâmbiţaşi.
Pe şesul de la poalele peşterii, bărbaţii şi amazoanele erau rânduiţi o parte şi alta călări,
carele cu bătrânii în ele pe latura dintre ei, iar la mijloc regina Pentesileea între Ursu şi Glariza,
avea în faţă pe Gemina şi Filos, toţi îmbrăcaţi în alb şi cu faţa spre peşteră. Când Pentesileea
regina a fluturat o năframă albă, au bătut tobele. După altă fluturare, a răsunat valea de cântecele
fluierarilor şi ale trâmbiţaşilor. La a treia fluturarea a năframei, toată valea s-a umplut de o tăcere
prelungă. Gura peşterii s-a luminat şi din ea s-a arătat un dac înalt, cu o frunte lată, cu o podoabă
de plete ce-i cădeau coliile pe ceafă, ca şi barba-i zburlită uşor de adierea unui zvon de zefir. A
ridicat bătrânul braţele-i osoase de sub mânicile largi ale veşmântului său cenuşiu, cu mâinile
într-un fel de binecuvântare, apoi şi-a oprit mâna dreaptă în dreptul inimii, iar cu stânga ridicată
în sus, marele preot Durbaneu a grăit puternic:
- Pace şi apărare, pace în libertate, pace în bucuria tuturor, iar vouă, tinerilor, unire,
iubire şi … şi nu şi-a terminat preotul vorba, fiind întrerupt de zbieretele ce veneau în
fugă strigând:
- Fumegă movilele, vin sciţii, săriţi!
Nimeni nu s-a clintit. Un murmur sec a trecut prin mulţime şi caii au început să necheze
înfundat. La o poruncă scurtă a reginei, au golit amforele în pârâul de lângă izvor, au trecut cu
caii prin apă şi de acolo în goană nebună nimeni nu i-a mai oprit până dincolo de târgul
Babadacilor. Sciţii s-au repezit spre mijlocul apărătorilor, unde înaintau bărbaţii. Amazoanele se
despărţiseră în două pâlcuri mari, unul condus de Pentesileea şi celălalt, de Gemina, pe alături,
depăşind bărbaţii, le-au căzut vrăjmaşilor în spate, din două părţi deodată. După o luptă cum nu
s-a mai văzut de când sânt valuri pe mare, de când soarele e pe cer şi de când bat vântoase prin
Sciţia Minoră, vrăjmaşii au fost măturaţi din ţară. Amazoanele însă au fost zdrobite de durere
căci regina lor fusese rănită de moarte, ea fiind în primele rânduri de luptătoare. Înainte de a-şi
da sfârşitul, regina l-a chemat pe Bătrânul Ursu şi i-a spus cu glasul stins:
- Destul aţi ascultat de femei, de acum să mai conducă şi bărbaţii. Să vadă şi ei cât îi de
greu. Faceţi sfat şi alegeţi pe cel mai destoinic şi mai viteaz. Eu plec la Zmolmitra.
Să-mi face-ţi rânduielile morţii în faţa peşterii sfinte de la Gura Gobrozei.
Şi a închis ochii pentru vecie, aceea ce fusese Pentesileea, frumoasa şi viteaza regină a
amazoanelor. Şi după ce trupul ei a fost prefăcut în cenuşă lângă peştera sfântă, dansurile şi
petrecerea arderii au ţinut trei zile după datina lor.
După alte şapte zile, Filos i-a spus Geminei:
- Ştiu cât de greu ţi-a fost ca să înşeli durerea sufletului cu veselia prefăcută a
obiceiului vostru, de a petrece la moarte; dar o curiozitate îmi roade mintea.
- Ce vrei să ştii?
- Nu înţeleg ce puteri năzdrăvane aţi avut voi atunci la insulă, când aţi omorât monştrii
ce ieşeau din fiecare copac doborât de noi şi de ce n-aţi folosit acea vrajă şi la
apărarea bunei voastre regine?
- Această vrajă o avem numai odată la şapte ani, aşa că este bine să nu mai pomenim
despre ea. O vor povesti şi alţii, n-ai grijă
... Şi aşa a ajuns povestea peste văi şi peste dealuri, peste ale Istrului valuri, de-a lungul
ţării până la malurile mării, despre vitejia, frumuseţea, înţelepciunea şi bunătatea femeilor
primilor noştri strămoşi geto-dacii.
Ielele - in mitologia populara romaneasca – sunt descrise ca niste fete frumoase, imbracate in alb.
Ielele se indragostesc repede de tinerii frumosi si viteji, pe care-i ademenesc sa intre in jocul lor, dar dragostea lor tine doar cateva zile. Pentru ele totul e o joaca. Ielele sunt in grup de 7, 5 sau 3, dar niciodata nu vei vedea una singura.
Era aproape de miezul noptii, iar ciobanelul se gandi sa traga un pui de somn, macar cateva ceasuri. Nici nu se gandi mult ca in fata lui aparu 5 tinere frumoase si jucause, care dansau in hora. La inceput crezu ca erau niscaiva fete ratacite, dar isi dadu seama ca sunt ielele de care tot vorbesc batranii satului. Ielele il invitara la dans, iar el nu refuza.
Tanarul cioban lua aminte de sfaturile batranilor din sat si se pregati pentru a treia intalnire cu ielele. Iata ca veni si a treia noapte. De asta data, hora era si mai vioaie. Dupa cateva ore de dans, tanarul ciobanel se prefacu ca este obosit si ceru sa doarma cateva clipe. Ielele sareau in sus de bucurie pentru ca acele clipe de somn puteau fi fatale.
Dar tanarul ciobanel scoase din traista cu merinde legaturile de usturoi si le roti peste iele. Sa fi auzit atunci tipete si vaiete, toata padurea se cutremura. Frumusetea lor se risipi in cateva secunde, toate ielele se transformasera in broaste raioase. Si astfel tanarul nostru viteaz ajunsese in satul vecin, viu si nevatamat.
