Legende românești-Meșterul Manole

Pentru prima data cand am fost in excursie la manastirea Argesului am fost profound impresionata de legenda zidirii Anei in zidurile cetatii,dar nu mi as fi imaginat ca acesta legenda are o importanta atat de mare in literatura romana. Tema acestui mit,este de o circulaţie mai largă decât teritoriul ţării, însă versiunea română este originală şi autohtonă, încât se leagă de vestita biserică de la Curtea de Argeş, a lui Neagoe, devenind pentru literatura noastră un mic Notre-Dame de Paris. Mesterul Manole incepe din porunca domnitorului de pe vremea aceea ,ridicarea unei biserici de o frumusete nemaintalnita pana atunci.Insa tot ceea ce lucra mesterul Manole ziua,noaptea se surpa.
Meşterii grăbea, Dar orice lucra
Sfările-ntindea, Noaptea se surpa!
Locul măsura, A doua zi iar,
Şanţuri mari săpa A treia zi iar,
Şi mereu lucra A patra zi iar
Zidul ridica Lucra în zadar!
Era foarte necajit,deoarece domnitorul il presa sa termine biserica foarte repede,iar in ritmul asta,adica sa se darame mereu ceea ce ziua construia,nu ar fi reusit.Dar intr-o noapte,a avut un vis premonitoriu,vis cu ajutorul caruia a aflat care este solutia pentru a nu mai face ca zidurile sa se darame :
O şoaptă de sus Cea-ntâi soţioară,
Aievea mi-a spus Cea-ntâi sorioară
Că orice am lucra Care s-a ivi
Noaptea s-a surpa Mâni în zori de zi
Pân-om hotărî Aducând bucate
În zid de-a zidi La soţ ori la frate.
A doua zi,insa prima femeie care se zarea venind la biserica pentru a le aduce muncitorilor mancare,era chiar Ana,sotia mesterului Manole.Manole,cuprins de durere,ingenuncheaza si il roaga pe Dumnezeu sa porneasca o furtuna,pentru a o impiedica pe sotia sa sa ajunga acolo,si sa fie nevoit sa o zideasca,avand in vedere ca ea purta in pantece copilul lui.
Dă, Doamne, pe lume Brazii să-i despoaie
O ploaie cu spume, Paltini să îndoaie,
Să facă pâraie, Munţii să răstoarne
Să curgă şiroaie, Mândra să-mi întoarne,
Apele să crească… Să mi-o-ntoarne-n cale,
Suflă, Doamne-un vânt, S-o ducă de vale.”
Suflă-l pe pământ,
Dar sotia sa,nu s-a lasat invinsa de o furtuna,ea continuandu-si drumul spre sotul ei.Manole,cu o durere mare in suflet,se preface ca se joaca si ii spune sa se puna intre zidurile bisericii,zidind-o.La un moment dat ea si-a dat seama ca de fapt totul este cat se poate de real si incepe sa strige:
“Manoli, Manoli
Meştere Manoli!
Zidul rău mă strânge,
Viaţa mi se stinge!”
Biserica a devenit foarte frumoasa in momentul in care constructia sa a luat sfarsit.Tocmai de aceea,pentru ca Manole sa nu poata face una la fel sau poate chiar mai frumoasa,domnitorul a luat schelele de pe Biserica,iar muncitorii au ramas pe acoperis.Si-au facut aripi din lemne,dar Manole s-a prabusit si a murit pe loc,legenda spunand ca in locul in care a murit o fantana a aparut in mod misterios.
Acest mit ilustreaza faptul ca pentru orice creatie unica,pretul care trebuie platit este foarte mare,iar sacrificiile care trebuiesc facute depasesc uneori chiar si imaginatia.
Manastirea Argesului pastreaza si astazi o atmosfera speciala,iar cei cu o imaginatie bogata isi pot derula in minte intreg film al intamplarilor petrecute cu sute de ani inainte,exact in acele locuri.
Sursa:: www.rightwords.ro
www.wikipedia.org

Legenda meșterului Manole

Mesterul Manole:


Pe Arges in gios,
Pe un mal frumos,
Negru-voda trece
Cu tovarasi zece:
Noua mesteri mari,
Calfe si zidari
Si Manoli - zece,
Care-i si intrece.
Merg cu toti pe cale
Sa aleaga-n vale
Loc de monastire
Si de pomenire.
Iata, cum mergea
Ca-n drum agiungea
Pe-un biet ciobanas
Din fluier doinas.
Si cum il vedea,
Domnul ii zicea:
— Mandre ciobanas
Din fluier doinas,
Pe Arges in sus
Cu turma te-ai dus,
Pe Arges in gios
Cu turma ai fost.
Nu cumv-ai vazut,
Pe unde-ai trecut,
Un zid parasit
Si neispravit,
La loc de grindis,
La verde-anulis?
— Ba, doamne-am vazut,
Pe unde-am trecut,
Un zid parasit
Si neispravit,
Canii, cum il vad,
La el se rapad
Si latra-a pustiu
Si urla-a mortiu.
Cat il auzea,
Domnu-nveselea,
Si curand pleca,
Spre zid apuca,
Cu noua zidari,
Noua mesteri mari
Si Manoli - zece,
Care-i si intrece.
— Iata zidul meu!
Aici aleg eu
Loc de monastire
Si de pomenire.
Deci voi, mesteri mari,
Calfe si zidari,
Curand va siliti
Lucrul de-l porniti
Ca sa-mi radicati,
Aici sa-mi durati
Monastire nalta
Cum n-a mai fost alta,
Ca v-oi da averi,
V-oi face boieri,
Iar de nu, apoi
V-oi zidi pe voi,
V-oi zidi de vii
Chiar in temelii!
Mesterii grabea,
Sfarile-ntindea,
Locul masura,
Santuri largi sapa
Si mereu lucra,
Zidul ridica,
Dar orice lucra,
Noaptea se surpa!
A doua zi iar,
A treia zi iar,
A patra zi iar
Lucra in zadar!
Domnul se mira
S-apoi ii mustra,
S-apoi se-ncrunta
Si-i ameninta
Sa-i puie de vii
Chiar in temelii!
Mesterii cei mari,
Calfe si zidari
Tremura lucrand,
Lucra tremurand
Zi lunga de vara,
Ziua pan-in seara;
Iar Manoli sta,
Nici ca mai lucra,
Ci mi se culca
Si un vis visa,
Apoi se scula
S-astfel cuvanta:
— Noua mesteri mari,
Calfe si zidari,
Stiti ce am visat
De cand m-am culcat?
O soapta de sus
Aievea mi-a spus
Ca orice-am lucra,
Noaptea s-a surpa
Pan-om hotari
În zid de-a zidi
Cea-ntai sotioara,
Cea-ntai sorioara
Care s-a ivi
Mani in zori de zi,
Aducand bucate
La sot ori la frate.
Deci daca vroiti
Ca sa ispraviti
Sfanta monastire
Pentru pomenire,
Noi sa ne-apucam
Cu toti sa giuram
Si sa ne legam
Taina s-o pastram;
S-orice sotioara,
Orice sorioara
Mani in zori de zi
Întai s-a ivi,
Pe ea s-o jertfim,
În zid s-o zidim!
Iata,-n zori de zi,
Manea se trezi,
S-apoi se sui
Pe gard de nuiele,
Si mai sus, pe schele,
Si-n camp se uita,
Drumul cerceta.
Cand, vai! ce zarea?
Cine ca venea?
Sotioara lui,
Floarea campului!
Ea s-apropia
Si ii aducea
Pranz de mancatura,
Vin de bautura.
Cat el o zarea,
Inima-i sarea,
În genunchi cadea
Si plangand zicea:
— Da, Doamne, pe lume
O ploaie cu spume,
Sa faca paraie,
Sa curga siroaie,
Apele sa creasca,
Mandra sa-mi opreasca,
S-o opreasca-n vale,
S-o-ntoarca din cale!
Domnul se-ndura,
Ruga-i asculta,
Norii aduna,
Ceriu-ntuneca.
Si curgea deodata
Ploaie spumegata
Ce face paraie
Si imfla siroaie.
Dar oricat cadea,
Mandra n-o oprea,
Ci ea tot venea
Si s-apropia.
Manea mi-o vedea,
Inima-i plangea
Si iar se-nchina,
Si iar se ruga:
— Sufla, Doamne,-un vant,
Sufla-l pe pamant,
Brazii sa-i despoaie,
Paltini sa indoaie,
Muntii sa rastoarne,
Mandra sa-mi intoarne,
Sa mi-o-ntoarne-n cale,
S-o duca devale!
Domnul se-ndura,
Ruga-i asculta
Si sufla un vant,
Un vant pre pamant,
Paltini ca-ndoia,
Brazi ca despoia,
Muntii rasturna,
Iara pe Ana
Nici c-o inturna!
Ea mereu venea,
Pe drum sovaia
Si s-apropia
Si, amar de ea,
Iata c-agiungea!
Mesterii cei mari,
Calfe si zidari
Mult inveslea
Daca o vedea,
Iar Manea turba,
Mandra-si saruta,
În brate-o lua,
Pe schele-o urca,
Pe zid o punea
Si, glumind, zicea:
— Stai, mandruta mea,
Nu te speria,
Ca vrem sa glumim
Si sa te zidim!
Ana se-ncredea
Si vesel radea.
Iar Manea ofta
Si se apuca
Zidul de zidit,
Visul de-mplinit.
Zidul se suia
Si o cuprindea
Pan’ la gleznisoare,
Pan’ la pulpisoare.
Iar ea, vai de ea,
Nici ca mai radea,
Ci mereu zicea:
— Manoli, Manoli,
Mestere Manoli!
Agiunga-ti de saga,
Ca nu-i buna, draga.
Manoli, Manoli,
Mestere Manoli!
Zidul rau ma strange,
Trupusoru-mi frange!
Iar Manea tacea
Si mereu zidea;
Si o cuprindea
Pan’ la gleznisoare,
Pan’ la pulpisoare,
Pan’ la costisoare,
Pan’ la tatisoare.
Dar ea, vai de ea,
Tot mereu plangea
Si mereu zicea:
— Manoli, Manoli,
Mestere Manoli!
Zidul rau ma strange,
Tatisoara-mi plange,
Copilasu-mi frange!
Manoli turba
Si mereu lucra.
Zidul se suia
Si o cuprindea
Pan’ la costisoare,
Pan’ la tatisoare,
Pan’ la buzisoare,
Pan’ la ochisori,
Încat, vai de ea,
Nu se mai vedea,
Ci se auzea
Din zid ca zicea:
— Manoli, Manoli,
Mestere Manoli!
Zidul rau ma strange,
Viata mi se stinge!
Pe Arges in gios,
Pe un mal frumos
Negru-voda vine
Ca sa se inchine
La cea monastire,
Falnica zidire,
Monastire nalta,
Cum n-a mai fost alta.
Domnul o privea
Si se-nveselea
Si astfel graia:
— Voi, mesteri zidari,
Zece mesteri mari,
Spuneti-mi cu drept,
Cu mana la piept,
De-aveti mesterie
Ca sa-mi faceti mie
Alta monastire
Pentru pomenire,
Mult mai luminoasa
Si mult mai frumoasa?
Iar cei mesteri mari,
Calfe si zidari,
Cum sta pe grindis,
Sus pe coperis,
Vesel se mandrea
S-apoi raspunde:
— Ca noi, mesteri mari,
Calfe si zidari,
Altii nici ca sunt
Pe acest pamant!
Afla ca noi stim
Oricand sa zidim
Alta monastire
Pentru pomenire,
Mult mai luminoasa
Si mult mai frumoasa!
Domnu-i asculta
Si pe ganduri sta,
Apoi poruncea
Schelele sa strice,
Scari sa le ridice,
Iar pe cei zidari,
Zece mesteri mari,
Sa mi-i paraseasca,
Ca sa putrezeasca
Colo, pe grindis,
Sus, pe coperis.
Mesterii gandea
Si ei isi facea
Aripi zburatoare
De sindrili usoare.
Apoi le-ntindea
Si-n vazduh sarea,
Dar pe loc cadea
Si unde pica,
Trupu-s despica.
Iar bietul Manoli,
Mesterul Manoli,
Cand se incerca
De-a se arunca,
Iata c-auzea
Din zid ca iesea
Un glas nadusit,
Un glas mult iubit,
Care greu gemea
Si mereu zicea:
— Manoli, Manoli,
Mestere Manoli!
Zidul rau ma strange,
Tatisoara-mi plange,
Copilasu-mi frange,
Viata mi se stinge!
Cum o auzea,
Manea se pierdea,
Ochii-i se-nvelea;
Lumea se-ntorcea,
Norii se-nvartea
Si de pe grindis,
De pe acoperis,
Mort bietul cadea!
Iar unde cadea
Ce se mai facea?
O fantana lina,
Cu apa putina,
Cu apa sarata,
Cu lacrimi udata!

(Culeasa de Vasile Alecsandri)

Legenda salciei

poezie [ ]
ciclul Poveşti din veac
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Ovidiu Oana [pârâu ]

Demult, pe malul unui râu,
Ascunsă-n trestii tremurate,
Fecioara goală pân` la brâu,
În ape calde şi curate
Îşi spală părul galben grâu.

Era mlădie şi frumoasă
Toată un zâmbet şi cânta
Ca ciocârlia, dar sfioasă
De taina ce în piept purta,
Ascunsă celor de acasă.

Clătind cosiţa-n apa lină,
Gândea la tainicul iubit,
La faţă-i arsă, dar senină
Sub puful feţei doar mijit,
Ce-n ochi îi aducea lumină.

Visa cum poate-o să-l dezmierde,
Trântit pe spate, visător,
De vraja ei cum se va pierde
Când părul desfăcut, uşor
Va undui ca iarba verde.

Ea o zâmbi sub apasare,
Simţind cum sânu-i îl împunge
Şi contopiţi în sărutare
La pieptul lui cu drag s-o strânge,
Cu gând sfios de fată mare.

Ăst timp, voinicii toţi s-au dus
La scaldă, cum se strâng bâieţii,
Departe, hăt pe râu în sus,
Plecaţi cu roua dimineţii,
Să se întoarcă la apus.

Arar un sunet se aude
Când chiot de la ei răzbate,
Îşi strânge-n grabă plete ude
Când simte-n aer cum străbate
Năluca morţii prinsă-n unde.

A-ncremenit la cruda veste
Şi a rămas de-atunci tăcută,
Doar chipu-n apă-şi oglindeşte
Şi cu cosiţele-o sărută
Mutând tristeţea în poveste.

În timp, în salcie schimbată,
Se-mpodobeşte an de an,
Plângându-şi dragostea de fată
Pentru pierdutul băietan
Şi-ncepe cu „a fost odată ...”

LEGENDA SALCIEI PLÂNGĂTOARE

LEGENDA SALCIEI PLÂNGĂTOARE Se zice că, demult, salcia plângătoare era un arbore înalt şi mândru, cu ramurile îndreptate spre cer.În acea vreme, Pilat a poruncit ca Iisus Hristos să fie chinuit de ostaşii romani. Aceştia şi-au scos săbiile cele ascuţite, au intrat într-o grădină, unde au văzut o salcie zveltă, şi au început să taie din aceasta mai multe nuiele, cu care doreau să-l bată pe Iisus. Salcia nici nu bănuia la ce o să folosească ramurile sale, iar sufletul i s-a făcut mic, cât o furnică, când a văzut cum cruzii romani i-au smuls haina lui lisus, lăsându-i spatele gol, apoi l-au legat cu frânghii de copac şi au început să-1 lovească cu nuielele pe spinare, până a început să-i dea sângele din răni. Iisus nu a plâns deloc şi a îndurat cu mândrie chinurile.Salcia, văzând cum păgânii râdeau şi-l batjocoreau pe Mântuitor, s-a ruşinat foarte tare că ea, neştiutoarea, îşi dăduse ramurile ostaşilor romani pentru a-l biciui pe El, şi de atâta ruşine, a hotărât ca ramurile sale întinse spre soare să se îndoaie spre pământ.Se spune că, după acea întâmplare, copacul cel falnic s-a prefăcut, de ruşine, într-o salcie plângătoare şi stufoasă.De atunci, oamenii plantează salcia la mormintele din cimitire

Legenda bradului

LEGENDA BRADULUI  Venise toamna. Toate păsările călătoare plecaseră spre ţările calde. Numai o păsărică foarte micuţă nu putea săzboare după stol, deoarece avea o aripă ruptă.Neştiind ce să facă, biata pasăre a mers în pădure, ca să ceară ajutor arborilor pentru a o lăsa să se adăpostească,dar a fost refuzată şi de fag şi de stejar. Văzând-o tare necăjită, bradul a întrebat-o ce supărare o apasă. Păsărica i-a povestit despre aripa sa ruptă şi despre ceilalţi copaci care au alungat-o. Înduioşat de soarta bietei păsărele, bradul a invitat-o să rămână între ramurile sale până la primăvară. Atunci păsărica s-a urcat şi şi-a făcut culcuş între ramurile bradului. Însă, într-o noapte, vântul aprig a început să sufle cu putere, semn că se apropia iarna. Frunzele arborilor se îngălbeneau şi cădeau la pământ, una câte una.Dorind să scuture şi frunzele bradului, Moş Crivăţ, împăratul Vânturilor, i-a zis Vântului:- De brad să nu te atingi deloc, pentru că el a fost bun cu biata păsărică şi trebuie răsplătit! Podoaba verde să nu-i cadă niciodată!Se spune că, de atunci, bradul cel bun îşi păstrează frunzele verzi atât vara, cât şi iarna.