Legende

Legenda Perlei

Nascuta printr-un accident, perla este rezultatul hazardului si rabdarii: un fir de praf se strecoara intr-o cochilie si deranjaza scoica "locatara"; acesta incercand sa indeparteze intrusul, timp de ani buni, il acopera cu straturi succesive de nacru sau sidef. Cu cat ramane mai mult timp nedescoperita in cochilia scoicii cu atat perla este mai mare iar reflexele sale sunt mai puternice. Nuantele perlelor naturale variaza de la alb la alb roze, galben, gri, albastrui, antracit sau negre in functie de varietatea de scoica ce le gazduieste si de regiunea globului unde se formeaza.

Perlele sunt pescuite de mii de ani iar numarul perlelor naturale a scazut extrem de mult, adaugandu-se acestei probleme si poluarea marina care strica echilibrul acvatic. Perlele perfect sferice se intalnesc foarte rar, varietatea cea mai des intalnita fiind in forma de para sau de aglomerari neregulare de sidef. In compensatie s-a dezvoltat o prospera industrie de productie controlata a perlelor de cultura, care scoate "piese" ce pot rivaliza ca marime si stralucire cu perlele naturale. Elementele dupa care se judeca valoarea unei perle sunt luciul (reflexia asemanatoare stralucirii unei oglinzi pe suprafata perlei), suprafata (perla ideala este perfect sferica si foarte neteda), culoarea (tine mai mult de moda si vremuri; au fost apreciate initial cele de un alb laptos fara nuante, cele gri si cele negre, astazi in Statele Unite sunt vanate cele cu tenta roz de exemplu), marimea (cu cat sunt mai mari cu atat sunt mai scumpe), forma (cele cu forme speciale - de exemplu de picatura - sunt foarte cautate).

Daca chihlimbarul s-a nascut din Soare, perla iata, s-a nascut din Luna. Ea este cea care privind spre pamant, vazand rautatea oamenilor si participand la suferintele lor, cand acestea i se par de nesuportat incepe sa planga. Din lacrimile Lunii, cazute pe ape (cele care cad pe pamnt se transforma in picaturi de roua!) se nasc perlele care sunt prinse de scoici in cochilia lor protejandu-le. In anumite nopti, nestiute de nimeni, scoicile se deschid si ies la suprafata pentru a lasa perlele sa mai primesca o portie din lumina magica a Lunii. Astfel ele cresc, devin mai stralucitoare si mai pretioase.


http://www.eva.ro/moda/features/legendele-marii-si-padurii-articol-2649.html

Legende

Legenda Coralului

Avand aspectul unei crengute, coralul sau margeanul creste in colonii subacvatice fiind de fapt aglomerari liniare ale unor depuneri calcaroase de origine organica (scheletele unor mici animale marine). Cele mai cunoascute sunt nuantele sale mergand de la rosu intens la oranj dar exista si margean de culoare alba, roz sau neagra. Figureaza printre cele cinci "pietre" sacre ale tibetanilor fiind utilizat din cele mai vechi timpuri ca poadoaba, pentru folosinta religioasa si samanica dar ca si remediu medical.

Demult, in marile Greciei traia o creatura monstruoasa, cu parul din serpi veninosi, atat de urata incat infricosa pe oricine iar daca aveai ghinionul sa te priveasca in ochi te transformai pe data in piatra. Nici un muritor nu avea curajul sa o infrunte ci doar Perseu, fiul lui Zeus a reusit sa ii taie capul, ferindu-si privirea de cea a creaturii. Capul insangerat a cazut pe tarm, pe un pat de alge... privirea sa inca puternica impietrind algele marine care s-au colorat in negru, rosu sangeriu, roz si oranj. Doar cateva locuri au ramas neatinse si de acolo provine coralul alb.

http://www.eva.ro/moda/features/legendele-marii-si-padurii-articol-2649.html

Legende

Legenda Chihlimbarului

Il cunoastem in special sub forma sa translucida de culoare galben-aurie (chihlimbarul de Prusia). Exista insa si varietati brune, incolore, avand o nuanta alb-laptoasa, chiar varietati albastre, verzi si chiar chihlimbar negur (ambra neagra de Sicilia). In tara noastra se gaseste o varietate de chihlimbar cu nuante intunecate, strabatut de vinisoare fine, luminoase. Este mai degraba o rasina fosilizata (ambra) decat o piatra, varsta ei putand fi uneori mai mare de 100 de milioane de ani. Nu de putine ori gasim in piesele de colectie - foarte valoroase - fosile de insecte sau mici parti vegetale, prinse in rasina de la inceputurile vietii pe pamant. Se spune ca un colier de chihlimbar daruit cuiva leaga pe veci pe cel care da de cel care primeste, si chiar daca viata ii desparte, sufletele lor vor ramane nedespartite.

Vechii greci considerau ambra frumoasa ca rupta din soare, numele sau grec 'electron" insemnand chiar "soare stralucitor". Legenda spune ca Soarele avea un fiu nascut din dragostea sa cu o muritoare. Nesigur de originea sa divina, Phaeton i-a cerut tatalui sau sa-si demonstreze dragostea, implinindu-i o dorinta, aceea de a conduce si el candva carul in care Soarele calatorea pe cer. Dar, tatal sau ii refuza constant rugamintea. Carul era greu de condus, caii greu de stapanit, bolta cerului traversa taramuri periculoase si indepartate. Intr-o zi totusi tatal a cedat si Phaeton a pornit la drum. Imbatat de puterea de a iulumina lumile, fiul a scapat fraiele iar carul s-a rostogolit in hauri, conducatorul fiind cuprins de flacari. Soarele constient ca tot universul putea pieri iar fiul sau nu mai poate fi salvat a impins din inalturi carul in raul Eridan. Phaeton, cuprins de flacari s-a scufundat in rau. Corpul sau solidificat s-a raspandit de-a lungul raului si din el au luat nastere bucatile de chihlimbar. Legenda mai spune ca istoria fiului zeului Soare se repeta in fiecare an in ziua Solstitiului de vara cand apar bucati mari de chihlimbar (ambra).

 http://www.eva.ro/moda/features/legendele-marii-si-padurii-articol-2649.html

Legenda ouălor rosii

O legendă ne spune că ,după răstignire, în noaptea de sâmbătă spre duminică, Pilat, invitat la un ospăt dat în cinstea lui de mai-marii evreilor, îngândurat si îndurat tinea un ou in mână. Tocmai în acel moment, un centurion năvăli in sală, strigând inspăimântat: ”Hristos a inviat!”. Sceptic Pilat a replicat: ”O să învie, când se va înrosi oul acesta”. Si oul s-a înrosit pe dată. Minunea l-a făcut pe roman sa scape oul din mâna. De atunci, se zice, a rămas obiceiul ciocnirii ouălor rosii. De fapt, este vorba de substituirea simbolică a sacrificiului prin lovirea ouălelor in cap. Mai glăsuieste legenda ca, in dimineata Duminicii dupa inviere o frumoasă copilă, cu poala plină de ouă, mergea către piata din Ierusalim pentru a le vinde. intilnindu-se pe drum cu un tânar evreu de vita nobilă, impresionat de vestea pe care o aflase, ii spune, in loc de bună ziua, ” Hristos a inviat !”. De atunci a rămas obiceiul ca oamenii sa se salute la inviere cu aceste vorbe.
Pentru a intâmpina in deplina curătenie morală, sufletească aceasta innoire a lumii- ziua Luminata a invierii Domnului, s-ar cuveni ca toti crestinii sa se impărtăseasca.
impărtasania consta in vinul care reprezinta sângele lui Hristos si prescura sau anfora reprezinta trupul lui.
Multi s-au intrebat si se mai intreaba si acuma: de unde au provenit si ce insemnatate au ouale rosii? Nu se poate da un raspuns multumitor. Din timpurile cele mai indepartate toate popoarele lumii celebrau sarbatoarea Anului Nou la echinoctiul primăverii, epoca in care oamenii celebreaza sărbătoarea Pastelui. in loc de copturi ei isi trimeteau ca simbol de afectiune reciproca ouăle rosii.
Se spune ca oul reprezintă pe Creatorul lumii, care produce tot si contine in sine totul.
 Autor: Cristina Fialcovschi

De unde vine legenda iepurașului de Paște?

Iepurasul de Paşti este un simbol păgân, emblemă a fertilităţii, asociat de creştini cu apariţiile lui Iisus dupa Înviere. Prima menţionare a iepuraşului ca simbol pascal apare în Germania, în 1590. În unele regiuni din această ţară se credea că iepuraşul aduce ouăle roşii în Joia Mare şi pe cele colorate altfel în noaptea dinaintea Paştelui.

În tradiţia păgână anglo-saxonă exista o zeiţă pe nume Eostre, cunoscută drept zeiţa primăverii. Simbolurile ei principale erau oul şi iepurele. Există o legendă potrivit căreia zeiţa a găsit o pasăre rănită în timpul iernii, iar singura soluţie pentru a o salva a fost să o transforme în iepure. Deşi nu mai era pasăre, iepurele putea să facă ouă.

Primăvara avea loc un festival dedicat zeiţei, care ţinea din martie până la sfârşitul lui aprilie. Când creştinismul a ajuns la anglo-saxoni, multe tradiţii din timpul festivalului lui Eostre au fost adaptate în ceremoniile în onoarea Învierii lui Iisus, întrucât aveau loc în acelaşi timp şi îi încurajau pe păgâni să se convertească. Drept rezultat, numele Paştelui în engleză, Easter, provine de la Eostre.

Iepuraşii fac parte din poveste întrucât sunt simbolul lui Eostre, dar şi penrtu că iepurii sunt puternic legaţi de lună în tradiţia păgână. Iepurele era şi un simbol al lunii, iar ciclurile lunii determină în ce zi sărbătorim Paştele în fiecare an.

În Germania, iepuraşii de Paşte erau albi şi se credea că dacă un copil este foarte cuminte, un iepuraş le va aduce un coş plin de ouă colorate. Tot în Germania s-au născut şi primii iepuraşi de Paşte dulci, în secolul 19. Ei erau făcuţi din aluat de foi şi zahăr.

În zilele noastre, iepuraşul de Paşte există cam în toată lumea, existând doar mici diferenţe între tradiţii. Există însă câteva locuri unde iepurele este înlocuit de alte animale. În Elveţia, de exemplu, cucii aduc ouăle colorate la copii, iar în anumite zone din Germania, cei mici cred în vulpiţa de Paşte.

  REALITATEA.NET

Albina in mitologie, mituri si legende

De-a lungul timpului oamenii au vazut in albine niste fiinte complexe, care poarta in ele toata maiestria creatiei. Albinele sunt fapturile cele mai profunde, fapturile ce stiu sa creeze si sa se bucure de rodul muncii lor.

In mitologie, albina a fost vazuta ca un personaj fabulos, personificat, care ajuta pana si la creatia lumii, datorita intelepciunii sale. Legendele confirma inteligenta albinei, munca acesteia si priceperea cu care isi organizeaza propria viata. Albina fiind samanta a intelepciunii si materializare a spiritului, poarta mesajul divin, fiind deseori asociata cunoasterii si initierii.

Albinele apar frecvent in mitologia egipteana. Fara a fi divinizate direct, ele au fost puse in relatie directa cu marile divinitati. Albinele apar frecvent in hieroglifele egiptene si erau favorizate de faraoni. In Egipt, se credea ca albinele au aparut din lacrimile zeului suprem Ammon sau Amon-Ra. Egiptenii antici au folosit mierea ca indulcitor, ofranda pentru zeii lor si chiar ca ingredient fluid pentru imbalsamare. Turtele de miere au fost coapte de egipteni si folosite ca o jertfa de impacare a zeilor iar mierea a avut un rol sacru in nasteri, decese si casatorii. Se credea ca mierea este utila pentru a furniza energia si inspiratia de a crea un copil.

Mitologia maya din America precolumbiana avea un zeu protector al albinelor, Ah Mucencab; un zeu similar, Anigal, a existat si in mitologia alano-oseta din Caucaz.

Pentru greci si romani, albina era simbolul sacru al elocventei placute („dulce ca mierea”). In mitologia greaca albina era uneori identificata cu Demeter, zeita pamantului si a culturilor. Potrivit unei legende, pe buzele lui Pindar si ale lui Platon s-ar fi asezat, inca din copilarie, niste albine care le-au inoculat harul divin al vorbirii frumoase. Traditia greaca pretinde ca Pitagora nu a mancat nimic, doar miere de-a lungul intregii sale vieti. La daco-romanii din spatiul capato-danubian, protectoarea albinelor era Diana, zeita padurilor si a fiarelor, primind chiar epitetul de Diana Mellifica, adica “producatoare de miere” (ca Apis Mellifica). In mitologia romana, mortii, pentru a trece taramul din lumea cealalta, aveau de luptat cu neinfricatul caine Cerber. Spre a-l imbuna, mortul trebuia sa-i ofere acestuia o turta de grau facuta cu miere, turta ce se punea in sicriu, alaturi de mort. Acest obicei s-a pastrat si la romani, cu coliva. In mai toate ceremoniile inchinate zeilor, mierea si ceara jucau un rol important. Atat grecii cat si daco-romanii turnau pe morminte vin, asezau turte facute cu miere si aprindeau lumanari numai din ceara. Apoi impodobeau cu multi trandafiri. Se facea deci o asociere obligatorie intre divinitate si albina cu produsele ei. Ceremonialul religios folosit si azi la romani (si nu doar la ei ) de a oferi spre gustare celor care se casatoresc o bucatica de fagure cu miere (mai nou piscot cu miere) este tot o reminiscenta din mitologie. Se doreste astfel ca viata mirilor sa fie dulce, fericita si imbelsugata.

In folclorul mitologic romanesc, albina este vazuta ca mesagerul insufletit cu puteri magice, o insecta sfanta care a ajutat la crearea lumii alaturi de Dumnezeu. Apare si un mit asemanator celui egiptean potrivit carora albinele au aparut din lacrimile Maicii Domnului, cand aceasta plangea moartea lui Iisus Hristos. Albinele erau ocrotite de Sanzaiene si alte fapturi magice.

Una dintre legende ne spune ca albina ar fi avut initial culoarea alba. Pe cand avea aceasta culoare, Dumnezeu a trimis-o la  diavol, sa-l intrebe, daca ar fi bine ca in univers sa guverneze mai multi sori. Pentru a afla raspunsul corect, albina s-a asezat pe capul diavolului fara ca acesta sa observe cu scopul de a-i citi toate gandurile. Cu gandurile lui adunate ca intr-un manunchi, albina a zburat spre cer. Dar diavolul a sesizat ca a fost pacalit si a lovit albina cu biciul. De atunci albina are trupul cu dungi negre si mijlocul subtirel.

Albina este prezenta intr-o legenda langa omul ce a cazut in pacat, pe cand salasluia in Eden – Gradina Raiului. Ea este indemnata de sarpe sa ceara lui Dumnezeu puteri peste firea ei. Astfel ii cere lui Dumnezeu ca tot omul pe care il va intepa sa moara. Dumnezeu i-a acceptat cererea, dar cu precizarea ca acest lucru se poate intampla doar atunci cand ea va aduna intr-un an un decalitru de miere, altfel va trebui sa moara si ea dupa ce il va intepa pe om. Partea finala a aceste legende insa, e cea care se implineste, deoarece o albina nu poate aduna atata miere intr-un an.

O alta varianta a aceleiasi legende spune ca „Cica atunci cand a facut Dumnezeu lumea si vietuitoarele, a dat fiecarui animal cate o arma pentru aparare. Unora le-a dat colti ascutiti, altora gheare cu care sa sfasie. Albinei in schimb i-a dat un ac micut si i-a zis:

- Iti dau acest ac sa birui toti dusmanii cu el. Cand vei intepa cu el, sa usture si sa se umfle carnea in jurul intepaturii!

Dar albina era dezamagita de arma sa:

- Doamne, dar arma mea e atat de mica! Fa macar sa fie mai puternic si cel pe care-l voi intepa sa moara!

Dar Dumnezeu s-a suparat:

-Vai, albina, dar esti tare rea la suflet! Fie ca mierea ta sa fie cea mai dulce, dar, pentru ca ai gandit atat de urat, cand ai sa intepi pe cineva cu acul tu ai sa mori si nu cel intepat!

Si asa a ramas cum a decis Dumnezeu.”

Intr-o alta legenda este vorba despre femeie saraca care avea doi copii: un baiat si o fata. Ei au plecat in lume, spre a-si castiga cele necesare traiului. Baiatul a intrat ucenic la un tesator de panza, iar fata cara pietre pentru zidari. In ceasul mortii, mama isi chema copiii langa ea. Fata a venit imediat, dar baiatul nu a vrut sa vina. Mama l-a iertat, dar dupa moartea ei, fata s-a prefacut in albina, iar baiatul in paianjen. De atunci, paianjenul traieste singur, vesnic singur, fara frate, fara surori si fara parinti. El fuge de lumina si vesnic isi tese panza prin locuri intunecoase, si e posomorat si suparat, iar oamenii il urgisesc si, oriunde il afla, ii strica panza si pe el il fugaresc si il omoara. Albina, de atunci, este vesela si toata ziua zboara de pe o floare pe alta si traieste cu parintii ei, cu fratii si cu surorile ei la un loc. Oamenii o iubesc si o vad cu drag, caci ea cu toti isi imparte ceea ce aduna si tuturor le da mierea ei.

Legenda  Florilor  de  tei  porneste de la iubirea pura a unui baiat si a unei fete. Baiatul se numea Albin, iar fata Teia. Domnitorul regatului dorea sa se casatoreasca cu Teia, asa ca a trimis oamenii sa o aduca la palat. Acestia l-au omorat pe Albin cu sabiile, iar pe ea au dus-o domnitorului. Teia a refuzat cererea in casatorie a domnitorului si a murit la scurt timp, fiind ingropata intr-un loc pustiu. Pe mormantul ei a crescut un tei, la a carui flori vine in fiecare an albina, dornica sa continue povestea de dragoste dintre Teia si Albin.

In basmele romanesti, dar si in cele din literatura universala, albina este insecta ce-i este recunoscatoare mereu omului. Il rasplateste dandu-i o aripioara, pe care acesta daca ii va da foc sau o va privi va fi ajutat negresit de albine.

Se mai spune ca albina este celibatara, pentru ca refuza cererea in casatorie a admiratorul ei, bondarul, in fiecare primavara, din cauza muncii ce o solicita la maxim, si pentru faptul ca se simte slabita dupa o iarna grea. Toamna insa, cand albina i-ar accepta cererea, bondarul e cel care nu mai doreste, deoarece ii e foame si trebuie sa-si adune provizii pentru iarna.

http://interferente.ro/Legenda-albinei.html.

Legenda plopului

A fost odata un baiat tare rau. Cat era ziulica de mare, colinda prin sat si se tinea doar de rele. Cauta cuiburile pasarilor si le spargea ouale, chinuia bietii caini care nu-i faceau nici un rau, legandu-le cate o tinichea de coada si apoi luandu-i la goana. Dar cel mai mare pacat al sau era ca isi batea joc de oamenii batrani. Bunul Dumnezeu era foarte mahnit de purtarea baiatului, dar Se hotari sa incerce sa-l schimbe si o trimise pe pamant pe Sfanta Duminica. Aceasta se preschimba intr- o batrana sarmana si garbovita de ani si se aseza la usa bisericii in zi de sarbatoare, cand tot satul era strans la slujba. Ca sa-i incerce inima, batrana i-a cerut baiatului un mar sau un colac, dar acesta nu doar ca nu s-a indurat sa faca pomana cu un om sarman, dar i-a si raspuns urat bietei femei. Vazand atata rautate, Sfanta Duminica se preschimba la loc, inconjurata intr-un nor luminos. Toti satenii au cazut in genunchi, inchinandu-se in fata unei asemenea minuni si bucurandu-se de prezenta sfintei in mijlocul lor. Speriat, baiatul obraznic a rupt-o la fuga, dar in urma sa a mai auzit vorbele sfintei:

– Stai pe loc, copil rau ce esti! Coborasem pe pamant pentru mantuirea ta, dar vad ca rautatea ta n-are leac. Nu meriti sa traiesti in chip de om, caci nu cunosti ce-s mila si indurarea. Sa te prefaci intr-un copac rece si nesimtitor, iar bucuria florilor si a fructelor sa n-o cunosti! Chiar in timp ce fugea prin curtea bisericii, copilul simti cum inima ii ingheata, trupul i se preface in trunchi, bratele in ramuri, iar picioarele in radacini adanci.

Asa a aparut plopul...

...care si astazi creste cat mai sus, spre inaltul cerului, sa ceara iertare lui Dumnezeu si Sfintei Duminici, iar ca semn al parerii sale de rau isi misca neincetat frunzele, tremurand chiar si atunci cand nu bate nici o boare de vant. Plopul nu face nici flori si nici fructe, iar pasarile nu-si fac cuib printre ramurile sale. Oamenii nu-l sadesc in apropierea caselor, caci la vreme de furtuna, plopul este primul traznit de fulger, amintindu-ne astfel de pedeapsa pe care cei rai si nechibzuiti o vor primi.
                                                                                          Dionis POPA

Legenda vaniliei

Legenda spune ca, regele Tenitzill al treilea, al Tinutului Totonaca a avut o fata de o frumusete rara, Tzacopontziza, Steaua Diminetii. El a hotarat ca fiica ei sa fie ascunsa de privirile barbatilor si a trimis-o pentru a sluji zeitei Tonacayoua, zeita fertilitatii. Dar printul Zcotanoxga, Tanarul Cerb, a zarit-o si nu si-a putut infrange dorinta. Intr-o dimineata, cand printesa a parasit templul zeitei a rapit-o pe Steaua Diminetii si a fugit cu ea spre munti. Dar la scurt timp preotii templului i-au gasit si i-au sacrificat in numele credintei fata de Zeita fertilitatii.

Dupa cateva zile de la uciderea lor, din stropii de sange ai tinerilor iubiti au rasarit vrejuri puternice care urcau spre cer, crescand neincetat si scotand frunze de culoarea smaraldului. Apoi s-au acoperit cu flori galbene ca razele soarelui, care raspandeau un parfum delicat dar puternic precum sufletul nevinovat al printesei ucise.

Astfel orhideea, xanatha, a devenit floarea secreta si simbolul iubirii pe altarul Zeitei fertilitatii, Tonacayoua a regatului Totonaca.

 http://www.universdecopil.ro

Legenda SF Filofteia

Fetita care iubea pe saraci: Sfanta Filofteia

Acum cateva sute de ani traia o fetita cu numele Filofteia. Buna ei mama o invatase de mica sa iubeasca pe Dumnezeu si pe toti oamenii si o indemna sa aiba grija de saraci.
La cativa ani dupa nastere, mama ei muri pe neasteptate si micuta ramase orfana. Tatal se casatori cu o alta femeie si aceasta nu o iubea pe fetita. Filofteia insa ramase cu aceeasi inima buna fata de Dumnezeu si fata de cei saraci.
Intr-o zi pe cand se afla in biserica, la sfanta slujba, auzi citindu-se Cuvantul lui Dumnezeu: "Fericiti cei milostivi, ca aceia se vor milui". Asa de mult i-au patruns in inima aceste cuvinte, incat de atunci nu mai putea sa treaca pe langa un sarac fara sa nu-l ajute cu ceva din putinul ei. Pe cel flamand il satura cu o parte din hrana ei; pe cel gol il imbraca cu hainele sale; celui insetat ii dadea sa bea, iar cand auzea de vreun copil sau un om bolnav, se ruga lui Dumnezeu pentru insanatosirea lor.
Vazandu-i toate faptele de milostenie, mama vitrega o certa mereu, o batea si o para tatalui ei, iar acesta o ameninta si o oprea de la astfel de fapte bune.
Intr-o primavara, cand Filofteia implinise 21 de ani, tatal a iesit la camp ca sa are si sa semene. Spre pranz, mama vitrega trimise pe Filofteia cu mancare la tatal ei. Vazand-o saracii, i-au iesit bucurosi in cale si Filofteia, neavand ce sa le dea, le imparti o parte din mancarea pe care o ducea tatalui sau.
Acest lucru s-a repetat in mai multe zile. Ramanand mereu flamand si banuind ce facea fetita lui, tatal se aseza intr-una din zile la panda. Cand o vazu pe Filofteia cu cata bucurie impartea din mancarea lui celor saraci, mania ii intuneca mintea. Lua securea de la brau si o arunca spre ea. Fetita cazu la pamant si muri pe loc, dandu-si sufletul in mainile lui Dumnezeu.
O lumina cereasca invalui deodata trupul lipsit de viata al Filofteii. Dumnezeu a preamarit-o si a asezat-o in ceata sfintilor Sai.
Deoarece Filofetia a avut o viata sfanta, trupul ei s-a pastrat nestricat. El se afla si astazi in bisericuta manastirii Curtea de Arges.
Ziua mortii Sfintei Filofteia o sarbatorim in fiecare an, la 7 decembrie.
www.copilul.ro

Trupul facator de minuni

Inspaimantat de fapta sa, tatal a incercat sa ii ridice trupul, pentru a o inmormanta. Dar Dumnezeu a proslavit-o, iar trupul ei a devenit atat de greu, incat nu l-a putut clinti, desi a chemat si pe alti oameni in ajutor. Ingrozit de aceasta minune, l-a chemat pe Arhiepiscopul de Tarnovo. Acesta a venit insotit de un alai de preoti si credinciosi, citind mai multe rugaciuni de dezlegare, pentru a putea duce trupul Sfintei in catedrala din Tarnovo. Sinaxarul spune ca, nedorind sa mearga acolo, trupul s-a lasat greu ca prin minune. Astfel, ierarhul a inceput sa rosteasca numele mai multor orase, aflate de o parte si de alta a Dunarii. Cand a fost pronuntat numele Cetatii de Arges, trupul s-a facut dintr-o data usor, Filofteia aratand in ce casa dorea sa fie dusa.

Legenda bradului de Craciun

 

Despre originea bradului de Craciun, circula mai multe legende, care de mare mai minunata prin mesajul ei plin de speranta si bucurie.

 

In urma cu multi ani de zile, in seara de Craciun, a venit pe lume Iisus Hristos. In acele vremuri, pe acele meleaguri era imparat Irod, un om foarte rau care auzind ca a sosit pe lume Mesia, Imparatul lumii, a poruncit oamenilor sai sa fie ucisi toti copiii de la doi ani in jos. Auzind acestea mama lui Iisus, s-a inspaimantat si si-a luat fiul in brate si cu ajutorul lui Dumnezeu a parasit Bethleemul. Pe drum Fecioara Maria a auzit tropote de cai care veneau in urma ei. Atunci ea vazand un stejar l-a rugat sa-si coboare crengile-n jos si s-o fereasca de oamenii lui Irod. Dar stejarului i se facuse frica si o refuza pe Fecioara Maria. Deodata, ea fu chemata de un bradulet mic care pe data o infasura cu crengile sale exact in clipa in care oamenii lui Irod treceau calare prin acel loc. Dupa ce calaretii se indepartasera Fecioara multumi bradului pentru fapta savarsita si ii spuse: “Cat vei trai, bradule, sa nu vestejesti niciodata! Sa fii mereu verde si iubit de toti copiii, iar stejarului ii spuse ca toata viata lui sa tremure fie iarna, fie vara.” Asa se explica faptul ca iarna, de Craciun bradul este prezent in casele oamenilor, fiind iubit de toti copiii si toti oamenii.

 

O alta legenda spune ca atunci cand S-a nascut Pruncul Iisus, ingerii au venit in jurul sau. Au mai venit si pastorii care se aflau in apropiere. Dar drumul cel mai anevoios, l-au facut cei trei magi, care veneau de departe tocmai pentru a se inchina Imparatului lumii. Acestia erau foarte invatati si stiau ca Mantuitorul Se va naste, asa ca au pornit la drum, calauziti de steaua sfanta ce le lumina calea si le arata drumul pe care sa-l urmeze. Si bineinteles cã nu puteau sa se inchine Fiului lui Dumnezeu fara un dar, care sa arate dragostea si bucuria lor. Asa se face cã au luat cu ei aur, smirna si tamaie dar ajungand aproape de Bethleem, orasul unde S-a nascut Mantuitorul, au vrut sa puna alaturi de darurile lor si o floare sau macar o creanga de copac inverzit, fiindca nu doar oamenii, ci intreaga natura se bucura de venirea lui Iisus. Dar, cautand ei incoace si incolo, nu au gasit nici un copac inverzit, caci era iarna si pomii isi pierd acum vesmantul lor de frunze si flori. Insa, pe varful unui deal au vazut un bradut mic. Bucurosi l-au luat cu ei si atunci cand au ajuns langa Maica Domnului si Pruncul Iisus au asezat bradul alãturi si au aninat darurile lor pe crengile sale verzi. De a­tunci, bradul mai este numit si Pomul de Craciun. In a­min­tirea minu­natei veniri pe lume a Mantuito­ru­lui s-a pas­trat obiceiul ca in timpul sarbatorilor de iarna sa avem in casa un brad pe crengile caruia sa asezam globuri co­lo­rate, be­teala stralucitoare, fructe i lumanarele. Iar sub brad, copiii cuminti gasesc darurile mult asteptate. Prin prezenta sa in fiecare casa, mirosind a cetina, bradul este simbolul bucuriei si al sperantei, caci ramane vesnic verde, aducandu-ne in suflete bucurie si lumina.

 

Una din legende este legata de sfantul Bonifaciu, calugarul anglican care a randuit biserica crestina in Franta si Germania. Intr-o buna zi, el a dat peste un grup de pagani adunati in jurul unui stejar falnic, pregatindu-se sa aduca drept jertfa un copil zeului Thor. Pentru a salva viata copilului, Bonifaciu a pravalit stejarul la pamant cu o lovitura naprasnica de pumn. In locul acestuia a rasarit un bradut. Sfantul a grait catre pagani, spunandu-le ca bradutul este Pomul Vietii, inchipuind viata vesnica a lui Iisus Hristos.

 

O alta legenda povesteste despre un padurar sarac care, in ajunul Craciunului, a dat peste un copil pierdut si infometat. Cu toate ca era foarte sarac, padurarul i-a potolit foamea si i-a oferit adapost peste noapte. A doua zi cand s-a trezit, padurarul a gasit in usa colibei un pom minunat, cu ramurile scanteietoare. Baietasul infometat era, in realitate, copilul Iisus, iar bradul era rasplata data padurarului pentru fapta sa buna.

 

Alta legenda spune ca Martin Luther, intemeietorul credintei protestante, se plimba printr-o padure, in ajunul Craciunului. In timp ce se plimba, a fost uimit de frumusetea puzderiei de stele, ale caror luminite sclipeau printre crengile brazilor. Atat de fermecat a fost de privelistea minunata, incat a taiat un bradut si l-a adus acasa, pentru familia lui. Pentru a sugera sclipirea stelelor, a atarnat lumanari de crengile bradutului.

 

Altii sustin ca bradul de Craciun si-ar avea originea intr-o piesa medievala de teatru care evoca Paradisul. In Evul Mediu, majoritatea oamenilor nu stiau sa citeasca, si micile scenete de teatru erau mijlocul de propovaduire a invataturilor Bibliei. Piesa evocand Paradisul, care infatisa crearea omului si alungarea lui Adam si a Evei din Rai, se juca in fiecare an pe 24 decembrie, adica in plina iarna, ceea ce ridica o mica problema. Era nevoie de un pom cu mere, dar iarna merii nu dau fructe, asa incat se recurgea la o solutie de schimb. In locul lor se foloseau brazi, de crengile carora se atarnau mere.

 

Mai exista o alta legenda care povesteste ca in secolul al VII-lea, un calugar din Devonshire a venit in Germania pentru a raspandi cuvantul Domnului. Se zice ca acesta s-a folosit de forma triunghiulara a bradului pentru a simboliza Sfanta Treime. In Europa in secolul al XII-lea, de Craciun, bradul era atarnat de tavan cu varful in jos.

 

Legenda romaneasca a bradului de Craciun

Cea mai frumoasa dintre legende este legenda populara romaneasca care povesteste ca "demult, tare demult, cand picioarele sfinte ale Domnului Iisus mai paseau pe acest pamant, s-a iscat din senin o furtuna, cum nu se mai pomenise. Grindina era cat oul de porumbel, vantul smulgea pietrele din loc, iar cerul se intunecase ca la venirea noptii, macar ca era miez de zi.

 

Iisus Hristos si Sfantul Petru tocmai se aflau atunci pe drum, la marginea unei paduri si au cerut adapost copacilor, care insa se ascundeau, care mai de care mai zgribuliti si mai infricosati. Mandrii stejari si fagi nu au vrut sa-i primeasca la adapostul lor, pentru ca abia isi puteau pazi frunzisul bogat de urgia cerurilor - unde sa-i mai adaposteasca si pe cei doi calatori? Merii si perii au spus ca trebuie sa-si apere fructele, salciile si plopii s-au facut ca nu-i baga in seama si au tacut.

 

Dintre toti, doar bradul s-a invoit sa le ofere adapost. El a spus: Fructe mandre pe care sa le apar nu am, frunzisul meu e facut din ace ascutite care nu se tem de grindina, oamenii ma ocolesc si ma socotesc nefolositor, dar daca vreti sa-mi cinstiti acoperamantul cu prezenta voastra, eu va voi primi cum voi sti mai bine si am sa invelesc trupurile voastre cu ramurile mele dese.

 

Zis si facut. Domnul Iisus si Petru au fost paziti cum nu se poate mai bine de bradul cel vrednic. Apoi, furtuna s-a oprit, iar soarele a rasarit din nou, mandru pe cer.

 

Atunci, iesind din adapostul cetinei, Iisus cuvanta astfel catre brad: Dintre toti copacii, tu, bradule, ai fost cel mai vrednic, iar eu, prin voia Tatalui Meu, te voi rasplati. Fie ca de azi inainte, iarna, tu sa nu-ti mai lepezi frunzisul ca ceilalti copaci, ci sa-l pastrezi vesnic. Apoi, fie ca acele tale intepatoare sa capete o mireasma care sa-i bucure pe oameni, sa le dea putere si sa le vindece bolile, astfel incat ei sa te pretuiasca cum se cuvine. Cat despre lipsa ta de rod, fie ca in miez de iarna, cand toate fructele pamantului se vor fi terminat, oamenii sa te impodobeasca si sa puna pe ramurile tale toate bunatatile, iar atunci cand se vor strange in jurul tau, ei sa se gandeasca la Mine, pentru ca tu esti copacul cel mai drag Mie.

 

Numai ce zise acestea si Iisus disparu, impreuna cu Petre, intr-o geana de lumina. A ramas in padure insa bradul cel falnic, cu darurile sale nemuritoare, precum si aceasta poveste murmurata de frunzisul copacilor, infiorati de minunea dumnezeiasca".

 

 

Legenda lui Moș Crăciun

In viziunea initiala, Mos Craciun purta un costum rosu cu nasturi negri. Vinovata de pletele albe este compania Coca-Cola. Se pare ca versiunea Mosului care a ramas imprimata in mintea noastra este cea propusa de compania de bauturi racoritoare.

Legenda spune ca Maica Domnului, fiind cuprinsa de durerile nasterii, l-a rugat pe Mos Ajun sa-i gazduiasca. Deoarece era sarac, el a refuzat-o, dar a trimis-o la fratele lui mai mic si mai bogat, Mos Craciun.

Ajunsa la casa lui Craciun, Maica Domnului o gaseste acasa pe sotia acestuia, Craciuneasa si ii cere acesteia adapost. Craciuneasa era o femeie buna, insa stiindu-si sotul rau si necredincios, ii gazduieste in grajdul vitelor. Apoi, fara sa-i spuna sotului ei, Craciuneasa o ajuta pe Maica Domnului sa-L nasca pe Pruncul Iisus.

Afland cele intamplate, Craciun isi pedepseste sotia taindu-i mainile. Maica Domnului, printr-o minune, o vindeca, lipindu-i mainile la loc Craciunesei. Mos Craciun, vazand aceasta se caieste si ii cere iertare lui Dumnezeu, devenind astfel "primul crestin". Se spune ca el s-a cait atat de mult, incat a doua zi si-a impartit intreaga avere copiilor saraci.

De atunci, in fiecare an, in Ajunul Nasterii Domnului (24 decembrie), Mos Craciun vine cu sania trasa de reni, intra pe horn si pune sub brad cadourile. Cei 9 reni sunt: Rudolph, Dasher, Dancer, Prancer, Vixen, Comet, Cupid, Donder si Blitzen. Conducatorul acestora este Rudolph, renul cu nas rosu.

Legenda lui Moș Nicolae

Nicolae provenea dintr-o familie instarita, iar la moartea ambilor parinti a mostenit intreaga avere, pe care a folosit-o pentru a-i ajuta pe oamenii nevoiasi.
In noaptea de 5 spre 6 decembrie, se spune ca Mos Nicolae vine la geamuri si vede copiii care dorm si sunt cuminţi, lasandu-le in ghetute, dulciuri si diverse cadouri.
Tot el este acela care-i pedepseste pe cei lenesi si neascultatori lasandu-le o nuielusa.

Spre deosebire de Mos Craciun, Mos Nicolae nu se arata niciodata.
De altfel, povestea darurilor imparţite pe furis in aceasta noapte incepe din vechime.
Legenda spune ca trei surori, fete sarmane, nu se puteau casatori datorita situatie financiare dificile si de aceea tatal lor vroia sa le vanda.

Se spune ca atunci cand fata cea mare a ajuns la vremea maritisului, Nicolae, care era episcop, a lasat noaptea, la usa casei lor, un saculet cu aur.
Situatia s-a repetat si in cazul surorii mijlocii, astfel ca, atunci cand i-a venit vremea si fetei mici, tatal s-a hotarat ca in noaptea dinaintea nuntii sa stea de paza si l-a vazut pe Sfantul Nicolae cum a urcat pe acoperisul casei si a aruncat pe horn un saculet care a cazut intr-o soseta ce era pusa la uscat.

De aici a aparut obiceiul asezarii sosetutelor sau a ghetutelor in noaptea de Mos Nicolae. Cardinalul l-a rugat pe nobil sa pastreze secretul, insa acesta nu a facut-o si de atunci fiecare sarac care primea ceva, ii multumea lui Nicolae.

Cei trei saculeti de aur facuti cadou fetelor au devenit simbolul Sfantului Nicolae, sub forma a trei bile de aur.

Legende românești-Meșterul Manole

Pentru prima data cand am fost in excursie la manastirea Argesului am fost profound impresionata de legenda zidirii Anei in zidurile cetatii,dar nu mi as fi imaginat ca acesta legenda are o importanta atat de mare in literatura romana. Tema acestui mit,este de o circulaţie mai largă decât teritoriul ţării, însă versiunea română este originală şi autohtonă, încât se leagă de vestita biserică de la Curtea de Argeş, a lui Neagoe, devenind pentru literatura noastră un mic Notre-Dame de Paris. Mesterul Manole incepe din porunca domnitorului de pe vremea aceea ,ridicarea unei biserici de o frumusete nemaintalnita pana atunci.Insa tot ceea ce lucra mesterul Manole ziua,noaptea se surpa.
Meşterii grăbea, Dar orice lucra
Sfările-ntindea, Noaptea se surpa!
Locul măsura, A doua zi iar,
Şanţuri mari săpa A treia zi iar,
Şi mereu lucra A patra zi iar
Zidul ridica Lucra în zadar!
Era foarte necajit,deoarece domnitorul il presa sa termine biserica foarte repede,iar in ritmul asta,adica sa se darame mereu ceea ce ziua construia,nu ar fi reusit.Dar intr-o noapte,a avut un vis premonitoriu,vis cu ajutorul caruia a aflat care este solutia pentru a nu mai face ca zidurile sa se darame :
O şoaptă de sus Cea-ntâi soţioară,
Aievea mi-a spus Cea-ntâi sorioară
Că orice am lucra Care s-a ivi
Noaptea s-a surpa Mâni în zori de zi
Pân-om hotărî Aducând bucate
În zid de-a zidi La soţ ori la frate.
A doua zi,insa prima femeie care se zarea venind la biserica pentru a le aduce muncitorilor mancare,era chiar Ana,sotia mesterului Manole.Manole,cuprins de durere,ingenuncheaza si il roaga pe Dumnezeu sa porneasca o furtuna,pentru a o impiedica pe sotia sa sa ajunga acolo,si sa fie nevoit sa o zideasca,avand in vedere ca ea purta in pantece copilul lui.
Dă, Doamne, pe lume Brazii să-i despoaie
O ploaie cu spume, Paltini să îndoaie,
Să facă pâraie, Munţii să răstoarne
Să curgă şiroaie, Mândra să-mi întoarne,
Apele să crească… Să mi-o-ntoarne-n cale,
Suflă, Doamne-un vânt, S-o ducă de vale.”
Suflă-l pe pământ,
Dar sotia sa,nu s-a lasat invinsa de o furtuna,ea continuandu-si drumul spre sotul ei.Manole,cu o durere mare in suflet,se preface ca se joaca si ii spune sa se puna intre zidurile bisericii,zidind-o.La un moment dat ea si-a dat seama ca de fapt totul este cat se poate de real si incepe sa strige:
“Manoli, Manoli
Meştere Manoli!
Zidul rău mă strânge,
Viaţa mi se stinge!”
Biserica a devenit foarte frumoasa in momentul in care constructia sa a luat sfarsit.Tocmai de aceea,pentru ca Manole sa nu poata face una la fel sau poate chiar mai frumoasa,domnitorul a luat schelele de pe Biserica,iar muncitorii au ramas pe acoperis.Si-au facut aripi din lemne,dar Manole s-a prabusit si a murit pe loc,legenda spunand ca in locul in care a murit o fantana a aparut in mod misterios.
Acest mit ilustreaza faptul ca pentru orice creatie unica,pretul care trebuie platit este foarte mare,iar sacrificiile care trebuiesc facute depasesc uneori chiar si imaginatia.
Manastirea Argesului pastreaza si astazi o atmosfera speciala,iar cei cu o imaginatie bogata isi pot derula in minte intreg film al intamplarilor petrecute cu sute de ani inainte,exact in acele locuri.
Sursa:: www.rightwords.ro
www.wikipedia.org

Legenda meșterului Manole

Mesterul Manole:


Pe Arges in gios,
Pe un mal frumos,
Negru-voda trece
Cu tovarasi zece:
Noua mesteri mari,
Calfe si zidari
Si Manoli - zece,
Care-i si intrece.
Merg cu toti pe cale
Sa aleaga-n vale
Loc de monastire
Si de pomenire.
Iata, cum mergea
Ca-n drum agiungea
Pe-un biet ciobanas
Din fluier doinas.
Si cum il vedea,
Domnul ii zicea:
— Mandre ciobanas
Din fluier doinas,
Pe Arges in sus
Cu turma te-ai dus,
Pe Arges in gios
Cu turma ai fost.
Nu cumv-ai vazut,
Pe unde-ai trecut,
Un zid parasit
Si neispravit,
La loc de grindis,
La verde-anulis?
— Ba, doamne-am vazut,
Pe unde-am trecut,
Un zid parasit
Si neispravit,
Canii, cum il vad,
La el se rapad
Si latra-a pustiu
Si urla-a mortiu.
Cat il auzea,
Domnu-nveselea,
Si curand pleca,
Spre zid apuca,
Cu noua zidari,
Noua mesteri mari
Si Manoli - zece,
Care-i si intrece.
— Iata zidul meu!
Aici aleg eu
Loc de monastire
Si de pomenire.
Deci voi, mesteri mari,
Calfe si zidari,
Curand va siliti
Lucrul de-l porniti
Ca sa-mi radicati,
Aici sa-mi durati
Monastire nalta
Cum n-a mai fost alta,
Ca v-oi da averi,
V-oi face boieri,
Iar de nu, apoi
V-oi zidi pe voi,
V-oi zidi de vii
Chiar in temelii!
Mesterii grabea,
Sfarile-ntindea,
Locul masura,
Santuri largi sapa
Si mereu lucra,
Zidul ridica,
Dar orice lucra,
Noaptea se surpa!
A doua zi iar,
A treia zi iar,
A patra zi iar
Lucra in zadar!
Domnul se mira
S-apoi ii mustra,
S-apoi se-ncrunta
Si-i ameninta
Sa-i puie de vii
Chiar in temelii!
Mesterii cei mari,
Calfe si zidari
Tremura lucrand,
Lucra tremurand
Zi lunga de vara,
Ziua pan-in seara;
Iar Manoli sta,
Nici ca mai lucra,
Ci mi se culca
Si un vis visa,
Apoi se scula
S-astfel cuvanta:
— Noua mesteri mari,
Calfe si zidari,
Stiti ce am visat
De cand m-am culcat?
O soapta de sus
Aievea mi-a spus
Ca orice-am lucra,
Noaptea s-a surpa
Pan-om hotari
În zid de-a zidi
Cea-ntai sotioara,
Cea-ntai sorioara
Care s-a ivi
Mani in zori de zi,
Aducand bucate
La sot ori la frate.
Deci daca vroiti
Ca sa ispraviti
Sfanta monastire
Pentru pomenire,
Noi sa ne-apucam
Cu toti sa giuram
Si sa ne legam
Taina s-o pastram;
S-orice sotioara,
Orice sorioara
Mani in zori de zi
Întai s-a ivi,
Pe ea s-o jertfim,
În zid s-o zidim!
Iata,-n zori de zi,
Manea se trezi,
S-apoi se sui
Pe gard de nuiele,
Si mai sus, pe schele,
Si-n camp se uita,
Drumul cerceta.
Cand, vai! ce zarea?
Cine ca venea?
Sotioara lui,
Floarea campului!
Ea s-apropia
Si ii aducea
Pranz de mancatura,
Vin de bautura.
Cat el o zarea,
Inima-i sarea,
În genunchi cadea
Si plangand zicea:
— Da, Doamne, pe lume
O ploaie cu spume,
Sa faca paraie,
Sa curga siroaie,
Apele sa creasca,
Mandra sa-mi opreasca,
S-o opreasca-n vale,
S-o-ntoarca din cale!
Domnul se-ndura,
Ruga-i asculta,
Norii aduna,
Ceriu-ntuneca.
Si curgea deodata
Ploaie spumegata
Ce face paraie
Si imfla siroaie.
Dar oricat cadea,
Mandra n-o oprea,
Ci ea tot venea
Si s-apropia.
Manea mi-o vedea,
Inima-i plangea
Si iar se-nchina,
Si iar se ruga:
— Sufla, Doamne,-un vant,
Sufla-l pe pamant,
Brazii sa-i despoaie,
Paltini sa indoaie,
Muntii sa rastoarne,
Mandra sa-mi intoarne,
Sa mi-o-ntoarne-n cale,
S-o duca devale!
Domnul se-ndura,
Ruga-i asculta
Si sufla un vant,
Un vant pre pamant,
Paltini ca-ndoia,
Brazi ca despoia,
Muntii rasturna,
Iara pe Ana
Nici c-o inturna!
Ea mereu venea,
Pe drum sovaia
Si s-apropia
Si, amar de ea,
Iata c-agiungea!
Mesterii cei mari,
Calfe si zidari
Mult inveslea
Daca o vedea,
Iar Manea turba,
Mandra-si saruta,
În brate-o lua,
Pe schele-o urca,
Pe zid o punea
Si, glumind, zicea:
— Stai, mandruta mea,
Nu te speria,
Ca vrem sa glumim
Si sa te zidim!
Ana se-ncredea
Si vesel radea.
Iar Manea ofta
Si se apuca
Zidul de zidit,
Visul de-mplinit.
Zidul se suia
Si o cuprindea
Pan’ la gleznisoare,
Pan’ la pulpisoare.
Iar ea, vai de ea,
Nici ca mai radea,
Ci mereu zicea:
— Manoli, Manoli,
Mestere Manoli!
Agiunga-ti de saga,
Ca nu-i buna, draga.
Manoli, Manoli,
Mestere Manoli!
Zidul rau ma strange,
Trupusoru-mi frange!
Iar Manea tacea
Si mereu zidea;
Si o cuprindea
Pan’ la gleznisoare,
Pan’ la pulpisoare,
Pan’ la costisoare,
Pan’ la tatisoare.
Dar ea, vai de ea,
Tot mereu plangea
Si mereu zicea:
— Manoli, Manoli,
Mestere Manoli!
Zidul rau ma strange,
Tatisoara-mi plange,
Copilasu-mi frange!
Manoli turba
Si mereu lucra.
Zidul se suia
Si o cuprindea
Pan’ la costisoare,
Pan’ la tatisoare,
Pan’ la buzisoare,
Pan’ la ochisori,
Încat, vai de ea,
Nu se mai vedea,
Ci se auzea
Din zid ca zicea:
— Manoli, Manoli,
Mestere Manoli!
Zidul rau ma strange,
Viata mi se stinge!
Pe Arges in gios,
Pe un mal frumos
Negru-voda vine
Ca sa se inchine
La cea monastire,
Falnica zidire,
Monastire nalta,
Cum n-a mai fost alta.
Domnul o privea
Si se-nveselea
Si astfel graia:
— Voi, mesteri zidari,
Zece mesteri mari,
Spuneti-mi cu drept,
Cu mana la piept,
De-aveti mesterie
Ca sa-mi faceti mie
Alta monastire
Pentru pomenire,
Mult mai luminoasa
Si mult mai frumoasa?
Iar cei mesteri mari,
Calfe si zidari,
Cum sta pe grindis,
Sus pe coperis,
Vesel se mandrea
S-apoi raspunde:
— Ca noi, mesteri mari,
Calfe si zidari,
Altii nici ca sunt
Pe acest pamant!
Afla ca noi stim
Oricand sa zidim
Alta monastire
Pentru pomenire,
Mult mai luminoasa
Si mult mai frumoasa!
Domnu-i asculta
Si pe ganduri sta,
Apoi poruncea
Schelele sa strice,
Scari sa le ridice,
Iar pe cei zidari,
Zece mesteri mari,
Sa mi-i paraseasca,
Ca sa putrezeasca
Colo, pe grindis,
Sus, pe coperis.
Mesterii gandea
Si ei isi facea
Aripi zburatoare
De sindrili usoare.
Apoi le-ntindea
Si-n vazduh sarea,
Dar pe loc cadea
Si unde pica,
Trupu-s despica.
Iar bietul Manoli,
Mesterul Manoli,
Cand se incerca
De-a se arunca,
Iata c-auzea
Din zid ca iesea
Un glas nadusit,
Un glas mult iubit,
Care greu gemea
Si mereu zicea:
— Manoli, Manoli,
Mestere Manoli!
Zidul rau ma strange,
Tatisoara-mi plange,
Copilasu-mi frange,
Viata mi se stinge!
Cum o auzea,
Manea se pierdea,
Ochii-i se-nvelea;
Lumea se-ntorcea,
Norii se-nvartea
Si de pe grindis,
De pe acoperis,
Mort bietul cadea!
Iar unde cadea
Ce se mai facea?
O fantana lina,
Cu apa putina,
Cu apa sarata,
Cu lacrimi udata!

(Culeasa de Vasile Alecsandri)

Legenda salciei

poezie [ ]
ciclul Poveşti din veac
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Ovidiu Oana [pârâu ]

Demult, pe malul unui râu,
Ascunsă-n trestii tremurate,
Fecioara goală pân` la brâu,
În ape calde şi curate
Îşi spală părul galben grâu.

Era mlădie şi frumoasă
Toată un zâmbet şi cânta
Ca ciocârlia, dar sfioasă
De taina ce în piept purta,
Ascunsă celor de acasă.

Clătind cosiţa-n apa lină,
Gândea la tainicul iubit,
La faţă-i arsă, dar senină
Sub puful feţei doar mijit,
Ce-n ochi îi aducea lumină.

Visa cum poate-o să-l dezmierde,
Trântit pe spate, visător,
De vraja ei cum se va pierde
Când părul desfăcut, uşor
Va undui ca iarba verde.

Ea o zâmbi sub apasare,
Simţind cum sânu-i îl împunge
Şi contopiţi în sărutare
La pieptul lui cu drag s-o strânge,
Cu gând sfios de fată mare.

Ăst timp, voinicii toţi s-au dus
La scaldă, cum se strâng bâieţii,
Departe, hăt pe râu în sus,
Plecaţi cu roua dimineţii,
Să se întoarcă la apus.

Arar un sunet se aude
Când chiot de la ei răzbate,
Îşi strânge-n grabă plete ude
Când simte-n aer cum străbate
Năluca morţii prinsă-n unde.

A-ncremenit la cruda veste
Şi a rămas de-atunci tăcută,
Doar chipu-n apă-şi oglindeşte
Şi cu cosiţele-o sărută
Mutând tristeţea în poveste.

În timp, în salcie schimbată,
Se-mpodobeşte an de an,
Plângându-şi dragostea de fată
Pentru pierdutul băietan
Şi-ncepe cu „a fost odată ...”

LEGENDA SALCIEI PLÂNGĂTOARE

LEGENDA SALCIEI PLÂNGĂTOARE Se zice că, demult, salcia plângătoare era un arbore înalt şi mândru, cu ramurile îndreptate spre cer.În acea vreme, Pilat a poruncit ca Iisus Hristos să fie chinuit de ostaşii romani. Aceştia şi-au scos săbiile cele ascuţite, au intrat într-o grădină, unde au văzut o salcie zveltă, şi au început să taie din aceasta mai multe nuiele, cu care doreau să-l bată pe Iisus. Salcia nici nu bănuia la ce o să folosească ramurile sale, iar sufletul i s-a făcut mic, cât o furnică, când a văzut cum cruzii romani i-au smuls haina lui lisus, lăsându-i spatele gol, apoi l-au legat cu frânghii de copac şi au început să-1 lovească cu nuielele pe spinare, până a început să-i dea sângele din răni. Iisus nu a plâns deloc şi a îndurat cu mândrie chinurile.Salcia, văzând cum păgânii râdeau şi-l batjocoreau pe Mântuitor, s-a ruşinat foarte tare că ea, neştiutoarea, îşi dăduse ramurile ostaşilor romani pentru a-l biciui pe El, şi de atâta ruşine, a hotărât ca ramurile sale întinse spre soare să se îndoaie spre pământ.Se spune că, după acea întâmplare, copacul cel falnic s-a prefăcut, de ruşine, într-o salcie plângătoare şi stufoasă.De atunci, oamenii plantează salcia la mormintele din cimitire

Legenda bradului

LEGENDA BRADULUI  Venise toamna. Toate păsările călătoare plecaseră spre ţările calde. Numai o păsărică foarte micuţă nu putea săzboare după stol, deoarece avea o aripă ruptă.Neştiind ce să facă, biata pasăre a mers în pădure, ca să ceară ajutor arborilor pentru a o lăsa să se adăpostească,dar a fost refuzată şi de fag şi de stejar. Văzând-o tare necăjită, bradul a întrebat-o ce supărare o apasă. Păsărica i-a povestit despre aripa sa ruptă şi despre ceilalţi copaci care au alungat-o. Înduioşat de soarta bietei păsărele, bradul a invitat-o să rămână între ramurile sale până la primăvară. Atunci păsărica s-a urcat şi şi-a făcut culcuş între ramurile bradului. Însă, într-o noapte, vântul aprig a început să sufle cu putere, semn că se apropia iarna. Frunzele arborilor se îngălbeneau şi cădeau la pământ, una câte una.Dorind să scuture şi frunzele bradului, Moş Crivăţ, împăratul Vânturilor, i-a zis Vântului:- De brad să nu te atingi deloc, pentru că el a fost bun cu biata păsărică şi trebuie răsplătit! Podoaba verde să nu-i cadă niciodată!Se spune că, de atunci, bradul cel bun îşi păstrează frunzele verzi atât vara, cât şi iarna.

Arahneea si Atena

In Lidia traia un vopsitor de lana pe nume Idmon care avea o fata- Arahneea care stia sa coasa foarte frumos. De acest lucru a auzit toata lumea. Nimfele veneau sa o priveasca pe fata cum coase. Aceste nimfe ii spuneau ca trebuie sa-i multumeasca Atenei pentru harul ei. Fata le-a spus atunci ca tatal ei a invatat-o sa coase asa de frumos si nu zeita.
Arahneea mai spunea ca dorea sa o intreaca pe zeita Atena in mestesugul ei. Auzind acest lucru zeita Atena hotaraste sa se razbune. S-a prefacut intr-o batrana si s-a dus la Arahneea. Aceasta a primit-o in casa si i-a povestit ce ii spusesera nimfele.
Zeita i-a spus ca ar trebui sa asculte nimfele ca ea e printre muritoare cea mai buna, dar in Olimp Atena este cea mai iscusita. Arahneea i-a spus atunci ca, daca vrea, Atena poate veni sa se intreaca cu ea. Atunci si-a luat chipul olimpian si s-au asezat fiecare in cate un colt si s-au luat la intrecere. Zeita a tesut pe panza ei stanca Areopagul apoi ii infatiseaza pe cei 12 zei. Pe Poseidon il arata cum loveste stanca din care iese calul iar alaturi e Atena care loveste cu lancea si iese maslinul. Dar a mai tesut si cum au fost pedepsiti cei care i-au infruntat pe zei.
Arahneea tese cum Zeus transformat in taur a rapit-o pe fecioara Europa si ca flacau cand a furat-o pe Egina. Nici un zeu nu a fost crutat. Atena vazand aceasta, a lovit-o pe fata si i-a stricat panza. Fata a vrut sa se spanzure de grinda, dar Atena a transformat-o intr-un paianjen care isi tese panza subtire si toata lumea o rupe. Iar ea trebuie sa o teasa iar si iar....

Ielele

Ielele

Ielele  - in mitologia populara romaneasca – sunt descrise ca niste fete frumoase, imbracate in alb.
Ielele locuiesc in vazduh, in paduri sau in pesteri, in munti, pe stinci sau pe maluri de ape, in balarii sau la raspintii, scaldandu-se adesea in izvoare. Ele ademenesc indeosebi barbatii, vrajindu-i prin cantece si jocuri, dupa miezul noptii si numai cand e luna plina.
Sunt tinere si frumoase, voluptuoase si seducatoare, nemuritoare, zburdalnice, dar rele, avand puteri nefaste asupra celor care cad in cursa lor.  Legenda spune ca, cei care refuza invitatia la hora sau care le imita gesturile ridiculizindu-le, primesc pedepse cumplite. Cine, din intimplare, le aude cintecul, ramane mut.
Ielele se indragostesc repede de tinerii frumosi si viteji, pe care-i ademenesc sa intre in jocul lor, dar dragostea lor tine doar cateva zile. Pentru ele totul e o joaca. Ielele sunt in grup de 7, 5 sau 3, dar niciodata nu vei vedea una singura.
Odata, tare demult, un cioban tanar si viteaz a plecat in satul vecin pentru a-si gasi perechea. Drumul trecea printr-un padure bogata, iar loclanicii spunea ca ielele aveau obiceiul de a poposi in acea padure, ademenind tineri. De altfel, nu se cunoaste vreun tanar care sa fi iesit din acea padure.
Ciobanul nostru cunostea povestea dar, viteaz cum era, nu parea sa aiba frica. Asa ca isi lua traista cu merinde, cateva legaturi de ceapa si usturoi si pleca hotarat pe acel drum. Merse cateva ceasuri bune prin padure pana cand soarele intrase in nori pentru a lasa locul lunei, o luna mare si plina.
Era aproape de miezul noptii, iar ciobanelul se gandi sa traga un pui de somn, macar cateva ceasuri. Nici nu se gandi mult ca in fata lui aparu 5 tinere frumoase si jucause, care dansau in hora. La inceput crezu ca erau niscaiva fete ratacite, dar isi dadu seama ca sunt ielele de care tot vorbesc batranii satului. Ielele il invitara la dans, iar el nu refuza.
Au jucat toata noaptea fara ca sa oboseasca, iar odata cu mijirea zorilor fetele au disparut. Tanarul isi lua traista si isi continua drumul toata ziua, pana cand incepuse sa se insereze. La miezul noptii aceleasi tinere frumoase si zglobii il invitara in hora. El nu refuza si juca alaturi de ele pana dimineata. Planul ielelor era de a-l obosi pe ciobanel, iar dupa aceea de a-l transforma in sclavul lor.
Tanarul cioban lua aminte de sfaturile batranilor din sat si se pregati pentru a treia intalnire cu ielele. Iata ca veni si a treia noapte. De asta data, hora era si mai vioaie. Dupa cateva ore de dans, tanarul ciobanel se prefacu ca este obosit si ceru sa doarma cateva clipe. Ielele sareau in sus de bucurie pentru ca acele clipe de somn puteau fi fatale.
Dar tanarul ciobanel scoase din traista cu merinde legaturile de usturoi si le roti peste iele. Sa fi auzit atunci tipete si vaiete, toata padurea se cutremura. Frumusetea lor se risipi in cateva secunde, toate ielele se transformasera in broaste raioase. Si astfel tanarul nostru viteaz ajunsese in satul vecin, viu si nevatamat.

In traditia romaneasca exista si remedii impotriva actiunilor negative ale Ielelor,  pentru apararea impotriva lor este bun pelinul si usturoiul purtate la briu, in san ori la palarie, iar cel atins de vraja lor trebuie sa danseze jocul caluseresc pe trupul unui bolnav al Ielei. Pentru protectia casei si a familie impotriva Ielelor, in unele parti ale tarii se infige un craniu de cal in parul portii.

funchild.ro/legende-mitologice/ielele.html

Feminitatea funestă

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Feminitățile de la periferia mitologiei eline reflectă un tip de imaginar ce expulzează natura din cultură. Eriniile, Harpiile, Gorgonele, Sfinxul reprezintă aberații ale formei pământești, factori de tulburare a echilibrului universal (împotriva cărora vor lupta eroi civilizatori ca Heracles). Poziția lor este marginală în ansamblul mitico-religios; fiind divinități chtoniene, fiice ale Nopții, locuitoare ale tărâmurilor de întuneric, mai mult sau mai puțin identice cu forțele naturii, le lipsește antropomorfismul caracteristic în general zeilor greci.
Gorgonele, de pildă, fiice ale unor divinități marine, aveau „mâini uriașe din aramă, cu gheare ascuțite de oțel. În loc de păr, capul le era acoperit cu șerpi veninoși, care mișunau șuierând. Cu colți ascuțiți ca junghierele, cu buzele roșii ca sângele și cu ochii sclipind de furie, chipurile lor oglindeau atâta răutate și erau atât de înfricoșătoare, încât oricine le arunca o singură privire se prefăcea în stană de piatră” . Eriniile, născute din sângele lui Uranos mutilat înghițit de Geea, au „ șerpi veninoși încolăciți în jurul capetelor, ochii scăpărându-le de o mânie cumplită” . Harpiile sunt „duhuri necurate, monștri înaripați cu corp de pasăre, cap de femeie, gheare ascuțite și miros puturos” , iar Sfinxul este un monstru jumătate leu, jumătate femeie. Se poate vorbi, prin urmare, de o construire imaginară a arhetipului din terori fragmentare, dezgusturi, spaime, repulsii instinctive, translate toate într-o imagine cât mai tenebroasă a feminității.

Povestea seniorului

Noaptea se lăsase asupra Mării Întunecate și Koutoubia Ben Guéliz privea stelele ca să se orienteze. Minho dormea în continuare, iar cavalerii se pregăteau și ei de culcare. Lolya vorbea în șoaptă cu Meduza, în timp ce Béorf, tot la cârmă, căsca de-i trosneau fălcile. Vântul se oprise aproape de tot și valurile legănau ușor corabia. Sub lumina ceţoasă a unei luni perfect rotunde, noaptea caldă și umedă îndemna la povești și la destăinuiri.
– După cum știi, Amos, când ai plecat de la Bratel-cea-Vestită ca să mergi la Berrion cu Junos, îi aminti Barthélémy, am devenit seniorul cetăţii și am reînceput s-o reconstruim...
Aplecat peste balustradă și cu privirea pierdută în depărtări, Barthélémy îi povesti lui Amos mai departe întâmplările care îi aduseseră, pe el și pe oamenii lui, la Arnakech.
– Gorgonele nimiciseră capitala și locuitorii au trebuit să pună serios umărul la treabă ca să facă cetatea să renască din propria-i cenușă. Junos ne-a ajutat mult, ne-a trimis meșteri zidari, muncitori iscusiţi, și, mai ales, mulţi bani. Pe urmă, ne-am recăpătat repede locul în negoţul din zonă și am reluat legăturile cu celelalte regate. Îi voi fi recunoscător lui Junos pe vecie pentru sprijinul lui și abia aștept să i-o spun dacă... dacă mai e încă în viaţă.
– Da, Barthélémy, Junos trăiește! îi confirmă Amos. L-am scos din mâinile goblinilor în timpul bătăliei de la Ramusberget. Cetatea Berrion a fost și ea distrusă, însă nu de gorgone, ci de bonetele roșii. Ultima dată, deci, când l-am văzut pe Junos, se întorcea în orașul său, ca să-l recons-truiască.
– Zău? exclamă Barthélémy. În sfârșit, niște vești bune! Ca să vezi coincidenţă, eu am căzut ca un puști în capcana goblinilor chiar în timp ce mă îndreptam spre Berrion, ca să-i duc ajutoare. O să-ţi explic mai târziu. Cum îţi spuneam, începusem să reconstruim Bratel-cea-Vestită și suveranul nostru chiar venise să ne viziteze, la câteva săptămâni după eliberare...
– Credeam că ești singurul stăpân al cetăţii, se miră Amos.
– Așa-i, însă facem parte dintr-o federaţie de regate care cuprinde nu numai ţinutul cavalerilor luminii, îl lămuri seniorul. Bratel-cea-Vestită este una dintre capitalele organizate într-o uniune de cincisprezece regate stăpânite de cavaleri. Din zece în zece ani, alegem un suveran dintr-unul din aceste regate. Această organizare politică permite un negoţ mai bun și ne asigură o foarte eficace apărare a teritoriului. În sfârșit... e drept că n-a funcţionat prea bine împotriva gorgonelor și a bonetelor roșii, ceea ce face că trebuie musai să ne întâlnim ca să discutăm această chestiune.
– Mai sunt și alte regate care au căzut în mâinile goblinilor? întrebă Amos, curios.
– Nu, răspunse Barthélémy. Numai Berrion a fost grav afectată. Celelalte capitale au rezistat, iar goblinii au fost alungaţi către nord. Nenorociţii ăștia de goblini! Când au atacat Berrionul, ni s-a dat de veste cu ajutorul porumbeilor călători. Am plecat neîntârziat în recunoaștere cu încă douăzeci de oameni, însă subestimasem forţele dușmanilor noștri. Aveam un avans de-o zi faţă de armatele mele, care se îndreptau și ele către Berrion, când am fost atacaţi de un batalion de bonete roșii. Șase cavaleri și-au pierdut viaţa luptându-se cu monștrii ăștia și... și, cum ne copleșeau ca număr, ne-au făcut prizonieri. Nenorociții ăștia ne-au transformat în sclavi și a trebuit să-i servim ca pe niște regi. Ne-au biciuit și ne-au torturat, ne-au umilit și ne-au batjocorit. Jur că, dacă voi avea vreodată prilejul să mă răzbun pe creaturile astea prin ale căror vine curge noroi, nu sânge, jur... jur că...
Ochii lui Barthélémy se umplură de lacrimi, însă își drese glasul ca să nu izbucnească în plâns. După câteva clipe de tăcere, continuă:
– Dacă ai fi văzut de ce orori sunt capabili monștrii ăștia... nici nu-ţi poţi închipui. În sfârșit... îţi mulţumesc mult că ne-ai scos din mâinile lor. Îţi sunt nespus de recunoscător.
– Dar e firesc, Barthélémy, sunt sigur că și tu ai fi făcut același lucru pentru mine.
– Da, sigur că așa aș fi făcut, încuviinţă cavalerul, înainte să-și continue istorisirea. Bonetele roșii ne-au adus la Arnakech ca să ne vândă și ca să poată cumpăra, cu banii obţinuţi pe pielea noastră, cele mai bune arme. Se spune că, deși au fost înfrânţi în regatele din nord, sunt încă numeroși și nu așteaptă decât un conducător bun,
capabil să reunească diferitele lor clanuri. Mulţi dintre ei pretind că balaurul lor nu a murit și că trăiește încă în muntele din nord. Trebuie să fii într-o doagă ca să crezi în balauri!
Amos rămase tăcut și hotărî să nu-i vorbească lui Barthélémy despre Maelström. În ciuda încrederii și a prieteniei pe care i-o purta seniorului cetăţii Bratel-cea-Vestită, considera că siguranţa puiului de balaur depindea în primul rând de păstrarea tainei asupra existenţei sale. Se gândi la oul pe care îl adusese din peștera Celui Vechi și la mica făptură care se înzdrăvenea în fortăreaţa subterană uitată, din dealul de la Upsgran. Îl lăsase pe mâini bune, în grija lui Geser Michson, așa că nu era de mirare că micul balaur creștea frumos, chiar dacă în cea mai mare taină.
– Abia aștept să mă întorc la Bratel-cea-Vestită! oftă Barthélémy. Am atâtea de făcut pentru oamenii mei...
– Ne vom întoarce repede, îl asigură Amos. Și, cu siguranţă, Frilla, mama mea, și Sartigan, învăţătorul meu, vor fi alături de noi.
– Da, ai dreptate, trebuie să ne păstrăm speranţa! Mă duc să-l schimb pe Béorf la cârmă, zise cavalerul, ca să încheie discuţia. Am hotărât să stăm de strajă pe rând; or, eu sunt primul în noaptea asta.
– Da, știu; și, cum mie nu-mi vine rândul în noaptea asta, o să dorm cât pentru doi!
Barthélémy zâmbi și se duse să ia locul omanimalului.
Amos rămase mai departe cu coatele sprijinite pe balustradă, privind la dansul valurilor în lumina lunii. Nu rămase însă singur mult timp, căci, în curând, Lolya i se alătură.
– Ei, ce mai faci? îl întrebă fata.
– Foarte bine, răspunse băiatul, împingând-o ușor cu umărul, ca s-o necăjească – Ce-i, ai chef de bătaie? îl împinse Lolya la rândul ei.
– Cu tine, în niciun caz! Ești prea puternică pentru mine...
– E-adevărat că ești cam slăbănog, îl tachină din nou Lolya. Dacă-mi pun mintea, îţi frâng oasele cu o singură palmă.
Amos începu să râdă și Lolya zâmbi și ea. Apoi se priviră cu coada ochiului și izbucniră amândoi în râs, fără nicio reţinere. Își eliberau astfel oboseala adunată în timpul zilei, așa că, preţ de câteva minute bune, chicotiră întruna.