Arahneea si Atena

In Lidia traia un vopsitor de lana pe nume Idmon care avea o fata- Arahneea care stia sa coasa foarte frumos. De acest lucru a auzit toata lumea. Nimfele veneau sa o priveasca pe fata cum coase. Aceste nimfe ii spuneau ca trebuie sa-i multumeasca Atenei pentru harul ei. Fata le-a spus atunci ca tatal ei a invatat-o sa coase asa de frumos si nu zeita.
Arahneea mai spunea ca dorea sa o intreaca pe zeita Atena in mestesugul ei. Auzind acest lucru zeita Atena hotaraste sa se razbune. S-a prefacut intr-o batrana si s-a dus la Arahneea. Aceasta a primit-o in casa si i-a povestit ce ii spusesera nimfele.
Zeita i-a spus ca ar trebui sa asculte nimfele ca ea e printre muritoare cea mai buna, dar in Olimp Atena este cea mai iscusita. Arahneea i-a spus atunci ca, daca vrea, Atena poate veni sa se intreaca cu ea. Atunci si-a luat chipul olimpian si s-au asezat fiecare in cate un colt si s-au luat la intrecere. Zeita a tesut pe panza ei stanca Areopagul apoi ii infatiseaza pe cei 12 zei. Pe Poseidon il arata cum loveste stanca din care iese calul iar alaturi e Atena care loveste cu lancea si iese maslinul. Dar a mai tesut si cum au fost pedepsiti cei care i-au infruntat pe zei.
Arahneea tese cum Zeus transformat in taur a rapit-o pe fecioara Europa si ca flacau cand a furat-o pe Egina. Nici un zeu nu a fost crutat. Atena vazand aceasta, a lovit-o pe fata si i-a stricat panza. Fata a vrut sa se spanzure de grinda, dar Atena a transformat-o intr-un paianjen care isi tese panza subtire si toata lumea o rupe. Iar ea trebuie sa o teasa iar si iar....

Ielele

Ielele

Ielele  - in mitologia populara romaneasca – sunt descrise ca niste fete frumoase, imbracate in alb.
Ielele locuiesc in vazduh, in paduri sau in pesteri, in munti, pe stinci sau pe maluri de ape, in balarii sau la raspintii, scaldandu-se adesea in izvoare. Ele ademenesc indeosebi barbatii, vrajindu-i prin cantece si jocuri, dupa miezul noptii si numai cand e luna plina.
Sunt tinere si frumoase, voluptuoase si seducatoare, nemuritoare, zburdalnice, dar rele, avand puteri nefaste asupra celor care cad in cursa lor.  Legenda spune ca, cei care refuza invitatia la hora sau care le imita gesturile ridiculizindu-le, primesc pedepse cumplite. Cine, din intimplare, le aude cintecul, ramane mut.
Ielele se indragostesc repede de tinerii frumosi si viteji, pe care-i ademenesc sa intre in jocul lor, dar dragostea lor tine doar cateva zile. Pentru ele totul e o joaca. Ielele sunt in grup de 7, 5 sau 3, dar niciodata nu vei vedea una singura.
Odata, tare demult, un cioban tanar si viteaz a plecat in satul vecin pentru a-si gasi perechea. Drumul trecea printr-un padure bogata, iar loclanicii spunea ca ielele aveau obiceiul de a poposi in acea padure, ademenind tineri. De altfel, nu se cunoaste vreun tanar care sa fi iesit din acea padure.
Ciobanul nostru cunostea povestea dar, viteaz cum era, nu parea sa aiba frica. Asa ca isi lua traista cu merinde, cateva legaturi de ceapa si usturoi si pleca hotarat pe acel drum. Merse cateva ceasuri bune prin padure pana cand soarele intrase in nori pentru a lasa locul lunei, o luna mare si plina.
Era aproape de miezul noptii, iar ciobanelul se gandi sa traga un pui de somn, macar cateva ceasuri. Nici nu se gandi mult ca in fata lui aparu 5 tinere frumoase si jucause, care dansau in hora. La inceput crezu ca erau niscaiva fete ratacite, dar isi dadu seama ca sunt ielele de care tot vorbesc batranii satului. Ielele il invitara la dans, iar el nu refuza.
Au jucat toata noaptea fara ca sa oboseasca, iar odata cu mijirea zorilor fetele au disparut. Tanarul isi lua traista si isi continua drumul toata ziua, pana cand incepuse sa se insereze. La miezul noptii aceleasi tinere frumoase si zglobii il invitara in hora. El nu refuza si juca alaturi de ele pana dimineata. Planul ielelor era de a-l obosi pe ciobanel, iar dupa aceea de a-l transforma in sclavul lor.
Tanarul cioban lua aminte de sfaturile batranilor din sat si se pregati pentru a treia intalnire cu ielele. Iata ca veni si a treia noapte. De asta data, hora era si mai vioaie. Dupa cateva ore de dans, tanarul ciobanel se prefacu ca este obosit si ceru sa doarma cateva clipe. Ielele sareau in sus de bucurie pentru ca acele clipe de somn puteau fi fatale.
Dar tanarul ciobanel scoase din traista cu merinde legaturile de usturoi si le roti peste iele. Sa fi auzit atunci tipete si vaiete, toata padurea se cutremura. Frumusetea lor se risipi in cateva secunde, toate ielele se transformasera in broaste raioase. Si astfel tanarul nostru viteaz ajunsese in satul vecin, viu si nevatamat.

In traditia romaneasca exista si remedii impotriva actiunilor negative ale Ielelor,  pentru apararea impotriva lor este bun pelinul si usturoiul purtate la briu, in san ori la palarie, iar cel atins de vraja lor trebuie sa danseze jocul caluseresc pe trupul unui bolnav al Ielei. Pentru protectia casei si a familie impotriva Ielelor, in unele parti ale tarii se infige un craniu de cal in parul portii.

funchild.ro/legende-mitologice/ielele.html

Feminitatea funestă

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Feminitățile de la periferia mitologiei eline reflectă un tip de imaginar ce expulzează natura din cultură. Eriniile, Harpiile, Gorgonele, Sfinxul reprezintă aberații ale formei pământești, factori de tulburare a echilibrului universal (împotriva cărora vor lupta eroi civilizatori ca Heracles). Poziția lor este marginală în ansamblul mitico-religios; fiind divinități chtoniene, fiice ale Nopții, locuitoare ale tărâmurilor de întuneric, mai mult sau mai puțin identice cu forțele naturii, le lipsește antropomorfismul caracteristic în general zeilor greci.
Gorgonele, de pildă, fiice ale unor divinități marine, aveau „mâini uriașe din aramă, cu gheare ascuțite de oțel. În loc de păr, capul le era acoperit cu șerpi veninoși, care mișunau șuierând. Cu colți ascuțiți ca junghierele, cu buzele roșii ca sângele și cu ochii sclipind de furie, chipurile lor oglindeau atâta răutate și erau atât de înfricoșătoare, încât oricine le arunca o singură privire se prefăcea în stană de piatră” . Eriniile, născute din sângele lui Uranos mutilat înghițit de Geea, au „ șerpi veninoși încolăciți în jurul capetelor, ochii scăpărându-le de o mânie cumplită” . Harpiile sunt „duhuri necurate, monștri înaripați cu corp de pasăre, cap de femeie, gheare ascuțite și miros puturos” , iar Sfinxul este un monstru jumătate leu, jumătate femeie. Se poate vorbi, prin urmare, de o construire imaginară a arhetipului din terori fragmentare, dezgusturi, spaime, repulsii instinctive, translate toate într-o imagine cât mai tenebroasă a feminității.

Povestea seniorului

Noaptea se lăsase asupra Mării Întunecate și Koutoubia Ben Guéliz privea stelele ca să se orienteze. Minho dormea în continuare, iar cavalerii se pregăteau și ei de culcare. Lolya vorbea în șoaptă cu Meduza, în timp ce Béorf, tot la cârmă, căsca de-i trosneau fălcile. Vântul se oprise aproape de tot și valurile legănau ușor corabia. Sub lumina ceţoasă a unei luni perfect rotunde, noaptea caldă și umedă îndemna la povești și la destăinuiri.
– După cum știi, Amos, când ai plecat de la Bratel-cea-Vestită ca să mergi la Berrion cu Junos, îi aminti Barthélémy, am devenit seniorul cetăţii și am reînceput s-o reconstruim...
Aplecat peste balustradă și cu privirea pierdută în depărtări, Barthélémy îi povesti lui Amos mai departe întâmplările care îi aduseseră, pe el și pe oamenii lui, la Arnakech.
– Gorgonele nimiciseră capitala și locuitorii au trebuit să pună serios umărul la treabă ca să facă cetatea să renască din propria-i cenușă. Junos ne-a ajutat mult, ne-a trimis meșteri zidari, muncitori iscusiţi, și, mai ales, mulţi bani. Pe urmă, ne-am recăpătat repede locul în negoţul din zonă și am reluat legăturile cu celelalte regate. Îi voi fi recunoscător lui Junos pe vecie pentru sprijinul lui și abia aștept să i-o spun dacă... dacă mai e încă în viaţă.
– Da, Barthélémy, Junos trăiește! îi confirmă Amos. L-am scos din mâinile goblinilor în timpul bătăliei de la Ramusberget. Cetatea Berrion a fost și ea distrusă, însă nu de gorgone, ci de bonetele roșii. Ultima dată, deci, când l-am văzut pe Junos, se întorcea în orașul său, ca să-l recons-truiască.
– Zău? exclamă Barthélémy. În sfârșit, niște vești bune! Ca să vezi coincidenţă, eu am căzut ca un puști în capcana goblinilor chiar în timp ce mă îndreptam spre Berrion, ca să-i duc ajutoare. O să-ţi explic mai târziu. Cum îţi spuneam, începusem să reconstruim Bratel-cea-Vestită și suveranul nostru chiar venise să ne viziteze, la câteva săptămâni după eliberare...
– Credeam că ești singurul stăpân al cetăţii, se miră Amos.
– Așa-i, însă facem parte dintr-o federaţie de regate care cuprinde nu numai ţinutul cavalerilor luminii, îl lămuri seniorul. Bratel-cea-Vestită este una dintre capitalele organizate într-o uniune de cincisprezece regate stăpânite de cavaleri. Din zece în zece ani, alegem un suveran dintr-unul din aceste regate. Această organizare politică permite un negoţ mai bun și ne asigură o foarte eficace apărare a teritoriului. În sfârșit... e drept că n-a funcţionat prea bine împotriva gorgonelor și a bonetelor roșii, ceea ce face că trebuie musai să ne întâlnim ca să discutăm această chestiune.
– Mai sunt și alte regate care au căzut în mâinile goblinilor? întrebă Amos, curios.
– Nu, răspunse Barthélémy. Numai Berrion a fost grav afectată. Celelalte capitale au rezistat, iar goblinii au fost alungaţi către nord. Nenorociţii ăștia de goblini! Când au atacat Berrionul, ni s-a dat de veste cu ajutorul porumbeilor călători. Am plecat neîntârziat în recunoaștere cu încă douăzeci de oameni, însă subestimasem forţele dușmanilor noștri. Aveam un avans de-o zi faţă de armatele mele, care se îndreptau și ele către Berrion, când am fost atacaţi de un batalion de bonete roșii. Șase cavaleri și-au pierdut viaţa luptându-se cu monștrii ăștia și... și, cum ne copleșeau ca număr, ne-au făcut prizonieri. Nenorociții ăștia ne-au transformat în sclavi și a trebuit să-i servim ca pe niște regi. Ne-au biciuit și ne-au torturat, ne-au umilit și ne-au batjocorit. Jur că, dacă voi avea vreodată prilejul să mă răzbun pe creaturile astea prin ale căror vine curge noroi, nu sânge, jur... jur că...
Ochii lui Barthélémy se umplură de lacrimi, însă își drese glasul ca să nu izbucnească în plâns. După câteva clipe de tăcere, continuă:
– Dacă ai fi văzut de ce orori sunt capabili monștrii ăștia... nici nu-ţi poţi închipui. În sfârșit... îţi mulţumesc mult că ne-ai scos din mâinile lor. Îţi sunt nespus de recunoscător.
– Dar e firesc, Barthélémy, sunt sigur că și tu ai fi făcut același lucru pentru mine.
– Da, sigur că așa aș fi făcut, încuviinţă cavalerul, înainte să-și continue istorisirea. Bonetele roșii ne-au adus la Arnakech ca să ne vândă și ca să poată cumpăra, cu banii obţinuţi pe pielea noastră, cele mai bune arme. Se spune că, deși au fost înfrânţi în regatele din nord, sunt încă numeroși și nu așteaptă decât un conducător bun,
capabil să reunească diferitele lor clanuri. Mulţi dintre ei pretind că balaurul lor nu a murit și că trăiește încă în muntele din nord. Trebuie să fii într-o doagă ca să crezi în balauri!
Amos rămase tăcut și hotărî să nu-i vorbească lui Barthélémy despre Maelström. În ciuda încrederii și a prieteniei pe care i-o purta seniorului cetăţii Bratel-cea-Vestită, considera că siguranţa puiului de balaur depindea în primul rând de păstrarea tainei asupra existenţei sale. Se gândi la oul pe care îl adusese din peștera Celui Vechi și la mica făptură care se înzdrăvenea în fortăreaţa subterană uitată, din dealul de la Upsgran. Îl lăsase pe mâini bune, în grija lui Geser Michson, așa că nu era de mirare că micul balaur creștea frumos, chiar dacă în cea mai mare taină.
– Abia aștept să mă întorc la Bratel-cea-Vestită! oftă Barthélémy. Am atâtea de făcut pentru oamenii mei...
– Ne vom întoarce repede, îl asigură Amos. Și, cu siguranţă, Frilla, mama mea, și Sartigan, învăţătorul meu, vor fi alături de noi.
– Da, ai dreptate, trebuie să ne păstrăm speranţa! Mă duc să-l schimb pe Béorf la cârmă, zise cavalerul, ca să încheie discuţia. Am hotărât să stăm de strajă pe rând; or, eu sunt primul în noaptea asta.
– Da, știu; și, cum mie nu-mi vine rândul în noaptea asta, o să dorm cât pentru doi!
Barthélémy zâmbi și se duse să ia locul omanimalului.
Amos rămase mai departe cu coatele sprijinite pe balustradă, privind la dansul valurilor în lumina lunii. Nu rămase însă singur mult timp, căci, în curând, Lolya i se alătură.
– Ei, ce mai faci? îl întrebă fata.
– Foarte bine, răspunse băiatul, împingând-o ușor cu umărul, ca s-o necăjească – Ce-i, ai chef de bătaie? îl împinse Lolya la rândul ei.
– Cu tine, în niciun caz! Ești prea puternică pentru mine...
– E-adevărat că ești cam slăbănog, îl tachină din nou Lolya. Dacă-mi pun mintea, îţi frâng oasele cu o singură palmă.
Amos începu să râdă și Lolya zâmbi și ea. Apoi se priviră cu coada ochiului și izbucniră amândoi în râs, fără nicio reţinere. Își eliberau astfel oboseala adunată în timpul zilei, așa că, preţ de câteva minute bune, chicotiră întruna.

Povestea amazoanelor

O poveste de demult, când străbunicele voastre, nevestele primilor geto-daci, erau cele
mai viteze femei din vremea aceea.
Pentru că ţara era atunci cârmuită de femei, legende spune că se numea Femina.
- Dar cum se numeau?
- Le zicea amazoane. Ele umblau călare mai bine decât bărbaţii. Aveau braţe tari, ochi
ageri şi inimi calde. Din fugă săreau de pe un cal pe altul. Puteau călări pe sub burta
calului. Regina lor se numea Pentesileea şi se zicea despre ea că ar fi fost nepoata
unui zeu din adâncile păduri ale Carpaţilor.
- Era frumoasă regina?
- Da, era mai frumoasă decât Afrodita despre care atâta se povesteşte. Înspre
miazănoapte de gurile Istrului se pripăşiseră strămoşii sciţilor, un neam de războinici
ce trăiau din jafuri şi prăzi, ba se spunea despre ei că mâncau prinşii din lupte.
Amazoanele întăriseră paza vadurilor de la gurile Istrului, apărându-le cu vitejie când
vrăjmaşii încercau să le cotropească ţara.
Odată, la o sărbătoare, bărbaţii s-au întrecut în prea multă degustare a vinului, încât trei
zile şi trei nopţi nu s-au mai oprit din cântece şi jocuri. Dar când i-a copleşit oboseala şi aburul
băuturii, au căzut ca buştenii, încât nimeni nu-i mai putut urni de lângă amforele golite şi sparte.
În acest timp, iscoadele au prins de veste că vrăjmaşii se pregătesc să treacă Istrul. S-au
aprins focurile din movilă în movilă, semn că se apropia primejdia. Amazoanele au dat să-şi
trezească bărbaţii, dar ţi-ai găsit să-i poată urni din loc. Bolovani!
Atunci Pentesileea, regina lor, supărată, a poruncit bătrânilor şi băieţandrilor să-i lege
burduf pe cei adormiţi şi aşa să-i lasă până se vor întoarce ele, de la Istru. Le-a mai poruncit săşi
ia arcurile, săgeţile şi suliţele şi să încalece; în frunte ce ea au pornit să întâmpine şi să
izgonească vrăjmaşii. Cailor le crescuseră aripi la picioare, nici vântul nu-i putea întrece. Zburau,
nu fugeau!

Vrăjmaşii trecuseră Istrul şi înaintau cu grijă. Când au văzut că dintr-un nor de praf, cu
iuţeala gândului, se reped amazoanele spre ei ca nişte zeiţe invincibile cu pletele în vânt şi cu
arcurile încordate, Căpetenia hoardei a strigat la ai lui: „Nu le ucideţi! Le prindem de vii! Sânt
prea fru …” şi până să-şi termine vorba, amazoanele au şi slobozit o grindină de săgeţi, secerând
pe cei din primele rânduri. Au ras şi vrăjmaşii, dar nu le-au putut nimeri, căci într-o clipă
amazoanele au şi alunecat sub cai, de unde au săgetat altă ploaie de săgeţi, doborând al doilea val
de duşmani. Năvălitorii erau buimăciţi. Şi, până să-şi dea seama, amazoanele cu o vitejie
năprasnică s-au repezit cu suliţele şi cu copitele ascuţite ale cailor cu care au spintecat tot ce le
ieşea în cale. Vrăjmaşii le-au crezut acum duhurile războiului şi, îngroziţi, cei rămaşi în viaţă au
luat-o la sănătoasa, aruncându-se în Istru. După biruinţă, amazoanele s-au în trap domol la
Cetatea de scaun Tamer, unde au găsit bărbaţii legaţi aşa cum îi lăsaseră.
A doua zi, după porunca reginei, s-a adunat toată lumea în jurul celor ce încă mai
dormeau buştean. Au turnat peste ei găleţi cu apă rece până i-au trezit bine.
Pentesileea a stârnit nevestele, fiicele şi băieţandrii în jurul dezmeticiţilor. I-a mustrat apoi în faţa lor:
- Bărbaţi sunteţi voi? Luptători sunteţi? Mai fricoşi şi mai slabi decât noi muierile!
Întrebaţi-vă nevestele, fetele şi flăcăiandrii să vă spună unde am fost ieri şi ce am
făcut noi acolo. Ruşine să vă fie!
Bărbaţii au lăsat privirile în jos. N-aveau ce spune.
- Ce zice bătrânul bătrânilor, cum să-i facem de râsul lumii, să le pese?
- Zic să-i ruşinăm în faţa fraţilor noştri, geto-dacii de la apus de Istru, ştiind că nimic
nu-i mai umilitor decât să fii de râsul muierilor, iar acum şi de râsul vecinilor.
- Aşa să fie, zise regina, să li se dea pâine şi apă, să fie legaţi de o mână şi un picior,
aruncaţi în care şi peste Istru cu ei, să-i dăm în seama primului taraboste.
Pedeapsa a fost aspră şi s-a săvârşit întocmai, pentru că datorită vitejiei, dreptăţii şi
bunătăţii ei regina Pentesileea era iubită şi ascultată fără cârtire, de toată suflarea omenească din
Femina.
Odată, după o iarnă mai aprigă decât cea de acum, în urma unei furtuni năprasnice,
şaptezeci de corăbieri au fost aruncaţi de valuri aici pe ţărmul amazoanelor.
Nu s-au înecat pentru că corăbierii ştiau să înoate
- Ce facem cu ei, sunt mai mult morţi decât vii? A întrebat pe regină o amazoană.
- Îi îngrijim până se înzdrăvenesc.
- Dar după ce prind puteri? A mai întrebat şi sora reginei, Gema.
- Atunci îi folosim la îndeletnicirile necunoscute de noi, după ce aflăm ce meserii au
avut în ţara lor.
Amazoanele le-au dat corăbierilor hrană şi adăpost, în care timp ei au deprins uşor limba
femeilor.
Într-una din zile, sora reginei s-a dus să vadă cum le merge sănătatea corăbierilor.
- Cum te numeşti şi ce meserie ai avut în ţara ta? L-a întrebat Gema pe cel mai chipeş
corăbier.
- Sânt marangoz şi mă cheamă Filos.
- Nu ştiu ce-i aia marangoz.
- Marangoz înseamnă dulgher de corăbii.
- Te întreb şi eu, zise marangozul, ce soartă ne hotărâţi?
- Am să-ţi spun când ne-om mai vedea.
Şi a plecat fata cu ochii voinicului înfipţi în inimă. Căci îndată ce-l văzuse fata se şi
îndrăgostise de băiat.
Gema i-a spus reginei că a vorbit cu corăbierul. După trei zile s-a dus iar la Filos
spunându-i:
- Dacă zici că eşti marangoz, ce-ai căutat pe corabie?
- Călătorim şi noi pe ape, ca atunci când se strică corabia s-o putem repara.
- Eu zbor cu calul meu pe uscat, dar nu ştiu de m-aş încumeta pe mare, mai cu seamă
de când v-am cules prăpădiţi de pe malul mării.
- Câteodată un rău poate fi folosit spre binele omului.
- Nu înţeleg ce vrei să spui, zise Gema.
- Vreau să zic că dacă nu ne amăgea Latronesul cu focuri în noapte pe insula lui şi
furtuna care ne-a aruncat aici, nu v-am fi cunoscut pe voi, despre care la început am
crezut că neîngrăşaţi ca să ne vindeţi sciţilor, să ne sacrifice. Dar după ce am auzit
despre vitejia şi rânduiala vieţii de aici, ne-am dat seama că ne aflăm pe mâini bune,
zise Filos.
- Îmi place cum ai vorbit despre noi, îi răspunde Gema bucuroasă.
 - Ţi-ar place şi mai mult dacă ai vedea un răsărit de soare pe mare, sau o noapte cu lună
plină în leagănul molcom al corăbiei care taie lin oglinda cristalină a apei de stelele
cerului…
- Este frumos ce-mi spui
- Încă nu ţi-am spus frumuseţea insulelor cu grădini de vis, forfota porturilor, a oraşelor
cu palate de marmură şi aur pe care le vedem în călătoriile noastre pe apă.
Fata a stat puţin pe gânduri apoi i-a spus corăbierului:
- Am să vorbesc cu sora mea, regina, să te elibereze.
- Nu primesc decât dacă ne eliberează pe toţi. Mai spune-i reginei că aproape de ţărmul
vostru este o insulă cu un templu plin cu comori cu piatra soarelui(chihlimbar) şi
multe podoabe scumpe şi strălucitoare, mai cu seamă pentru voi femeile.
Gema a alergat la regină şi i-a spus tot ce a auzise de la corăbier.
- Să mi-l aduci aici să vorbesc şi eu cu el, porunci regina. I l-a adus îndată.
- Este adevărat ce i-ai spus surorii mele, sau eşti min…
- Nu sânt mincinos, stăpână. Dacă ne ajutaţi, într-un pătrar de ziuă ne putem duce în
insula zeului.
- Cu ce să vă ajut, spune, cu ce?!
- Cu învoirea de a tăia atâţi copaci din pădurile voastre, câţi ne trebuie pentru trei
corăbii, în care timp femeile tale să ţeasă pânză albă.
- Ce faceţi cu pânza?
- Să facem aripi corăbiilor cu care să zburăm şi noi sub vânt, dar atât de repede cum
zburaţi voi pe caii voştri
- Bine, zise regina, mă învoiesc, dar nu mi-ai spus cine-i stăpânul insulei. De ce mi-ai
ascuns?
- N-am vrut să vă sperii de acum. Stăpân este Latrones, despre care corăbierii spun că
ar fi zeu, iar alţii zic că este balaur.
- Nu mă tem eu de zei. Tata a fost nepotul zeului războiului.
- Dacă zici că eşti fiică de zeu, ne ducem fără teamă, zise Filos.
Au fost duşi marinarii şi marangozii în pădurile Babadacilor şi, după scurt timp, în
marginea mării de lângă Tamer, trei corăbii falnice se legănau aşteptând să fie pornite la insula
zeului. Pe locul jertfelor s-a pregătit sărbătoarea plecării pe mare.
- Lumea s-a adunat? Întreabă regina.
- S-a adunat.
- Şi corăbierii?
- Şi ei.
Să mergem şi noi. Cum au ajuns, poporul a salutat cu mâna dreaptă pe inimă. Regina a
răspuns la fel şi a poruncit:
 - Aduceţi amforele cu apa de la Istru şi de Euxinia! I l-ea dat Ursu. Acum daţi-mi
amfora mare cu apă de izvor şi pe cea mică cu sânge amestecat. Gema i le-a adus
dinainte. Acum regina ajutată de Glariza, au golit cele două amfore în cea mare,
turnând apoi conţinutul amforei mici, după care cu un şomoiog mare, făcut din fire de
colilie albă, a stropit tot poporul, în timp ce regina însoţită de amazoane au cântat:
„Zamolmitra, dioi, dioi, dioi,
Imesa bloi, bloi, blo,i
Macante trausi na dromos
Tazicasu bloi, bloi, bloi,
Zamolmitra dioi, dioi, dio!.”1
Corăbierii au rămas încântaţi de farmecul melodiei.
Filos s-a apropiat de Gema întrebând-o:
- Ce-i cu apele şi sângele amestecat?
- Pentru noi apa Istrului este sfântă. Ea ne potoleşte setea când e secetă şi nu ne aruncă,
aşa cum v-a azvârlit pe voi Euxinia.
- Dar cu sângele ce mai este?
Gema i-a răspuns lui Filos că în amfora mică era amestecat sânge de căprioară cu sânge
de armăsar şi tot atât suc de fructe şi flori.
- Şi ce rost are amestecul acesta?
- Are rostul că în timp de pace să fim ca florile şi plăcute ca fructele dulci, iar în luptă
să fim sălbatice ca armăsarii flămânzi şi zvelte ca şi căprioarele pădurii.
- Abia acum înţeleg credinţa voastră. Cine vă învaţă toate acestea? De la cine le ştiţi?
Mai întrebă Filos.
- Le ştim de la strămoşii noştri înţelepţi.
- N-am văzut nici unul printre voi.
- Nai putut să-i vezi pentru că ei locuiesc în peşterile de la Gura Gobrozei, de la
Adomos şi în cea de lângă Galateea.
- Atunci cum vă învaţă?
- Ne învaţă de două ori pe an, când ies din peşteri la sărbătorile primăverii şi ale
toamnei.
- Cine-i zeul vostru, cui vă închinaţi?
- Este Zalmoxis. Dacă vrei să ştii mai multe despre noi, întreabă-l pe Ursu, bătrânul
bătrânilor, cum îi zice regina
A doua zi în zori, ca nişte lebede uriaşe, corăbiile încărcate cu amazoane, cu cai şi arme,
au pornit spre insula zeului. Pe mare amazoanelor le-a plăcut legănatul corăbiilor, sclipirea
valurilor sub poleiala de aur a soarelui şi cântecele corăbierilor bucuroşi că sunt pe mare.
Cum au ajuns au înconjurat insula şi au sărit cu caii din corăbii pe mal, printre stâncile
din jur.
Cei patru pândari ce stăteau de pază în cele patru colţuri ale insulei au alergat la templu
spunând latronesului:
- Stăpâne, suntem pierduţi. Din fiecare stâncă din jurul nostru au răsărit sute de
amazoane şi zeci de corăbieri.
- Nu vă temeţi, aţi uitat de copaci? Staţi aici, să privim din turn.
În acest timp, regina Pentesileea a poruncit să se taie brâul de copaci din jurul insulei, dar
din fiecare copac doborât ieşea câte un rechin cu solzi de fier. Când erau loviţi cu securile, din
ochii şi din solzii lor ieşeau văpăi de foc.
Amazoanele, văzând primejdia, au tras săgeţi în ochii rechinilor, care de durere s-au
aruncat în mare.
Când au ajuns cu tăiatul brâului de arbori din jurul lăcaşului, acum din copacii loviţi se
iveau broaşte ţestoase cât bolovanii, cu carapacea din cremene şi când erau lovite, scântei ieşeau
din securi, iar când scoteau capetele aruncau flăcări din gură
Amazoanele au sărit cu caii peste ele şi cum scoteau capul le şi străpungeau cu suliţa,
omorându-le pe loc. Latronesul privea din turnul aşezării. Când a văzut izbânda femeilor a spus
slugilor:
- Astea sânt fiicele geţilor de la Istru. Cunosc vitejia lor, dar nu ştiu cum au îndrăznit să
vină până aici. Du-te, Ian, şi întreabă-le ce caută în insula mea.
Servul s-a dus, dar regina Pentesileea i-a spus că vrea să vorbească cu stăpânul insulei.
- Cu mine n-are ce vorbi, zise latronesul înfuriat şi trântindu-se odată pe pământ s-a
prefăcut într-un balaur fioros, acoperit cu solzi de granit şi s-a repezit spre amazoane.
Când bărbaţii îl loveau, topoarele se frângeau. Balaurul s-a luat după ei. Atunci
amazoanele cu un pâlc de călăreţe s-au aruncat pe coada balaurului şi alte două
pâlcuri din două părţi deodată i-au săgetat ochii şi urechile, încât l-au orbit şi l-au
surzit deodată. Fiara a urlat de durere, s-a rostogolit de trei ori şi s-a ridicat în chip de
latrones.
Amazoanele, gata să-l săgeteze.
- Nu trageţi, strigă regina uimită de frumuseţea latronesului.
- Trageţi! Spune el cu ochii la regină.
- Nu trageţi, porunci Pentesileea, vreau să ne înţelegem omeneşte
- Ne înţelegem dacă îmi spuneţi ce căutaţi în insula mea.
- Am venit să-ţi luăm comorile adunate de la miile de corăbierii jefuiţi de tine.
- Şi ce o să faceţi cu bogăţiile mele?
- Dar tu ce ai să faci cu ele?
- Eu le voi mări tot mai mult.
- Noi le vom împărţi, zise regina, tu eşti unul, noi suntem sute.
- Rămâneţi aici şi ale voastre să fie toate bogăţiile mele.
- Nu ne părăsim ţara pentru comorile lumii.
- Atunci ce aţi mai venit aici unde eu sânt stăpânul şi zeul Euxiniei?
- Eşti un zeu mincinos. Nu eşti zeu, eşti piratul, latronesul mării! Atragi prin flăcări
noaptea naufragiaţii şi când li se sparg corăbiile de stânci, îi jefuieşti şi îi ucizi, în loc
să-i ajuţi să-şi scape viaţa. Aceştia, zise regina, arătându-i pe corăbieri, au avut noroc
că i-au adus valurile pe meleagurile noastre. Acum trebuie să le facem dreptate!
Luaţi-l, Filos cu şapte de-ai tăi şi legaţi-l de un catarg, dar vedeţi să nu se trântească
jos.
- De ce să nu se trântească? Întrebă Gema, sora reginei.
- Pentru că atunci îl pierdem, spuse bătrânul Ursu, se preface în cine ştie ce lighioană şi
ne mai dă de furcă.

După ce au luat comoara din temniţa clădirii, amazoanele cu corăbierii au plecat înapoi în
Femina. A treia zi au ţinut sfatul alcătuit din regina Pentesileea, bătrânul bătrânilor şi Glariza.
Îndată ce au hotărât în sfat ce să facă cu comoara şi corăbiile, pe locul de jertfă, bătrânul Ursu cu
un glas de tunet a dat grai hotărârii care suna aşa: O corabie să fie dăruită corăbierilor, să fie
liberi să plece în ţara lor. Alta să fie dăruită celor patru foste slugi ale latronesului şi matrozilor
care vor să rămână în insulă, pentru ajutorarea naufragiaţilor, iar a treia să rămână în stăpânirea
noastră.
De asemeni, a mai hotărât sfatul ca a treia parte din comoară să li se dea corăbierilor, altă
treime să fie trimisă fraţilor noştri, geto-dacii, de pe Istru, care ne-au găzduit bărbaţii, drept plată
şi ajutor.
Latronesul să fie luat de corăbieri şi vândut grecilor, să-l folosească în războaiele lor, iar
pe marangozul Filos îl rugăm să mai rămână aici, să ne înveţe meseria călătoriilor pe apă. Filos a
rămas bucuros, după ce şi-a luat rămas bun de la ceilalţi camarazi ai lui, care au plecat cu
pânzele întinse cântând
După plecarea lor, regina a hotărât nunta Gemei cu Filos odată cu întoarcerea bărbaţilor
de la fraţii geto-daci. Au început pregătirile de nuntă. Acum Gema se întâlnea zilnic cu Filos
- Să ştii, Filos, că nunta noastră se va face în târgul Histerna de lângă peştera Gura
Gobrozei.
- De ce tocmai acolo şi nu aici în Tamer, unde văd că se adună sute de amfore pline cu
nu ştiu ce?
- Amforele sunt pline cu suc de fructe amestecat cu miere şi subţiat cu apă din Istru. Să
mai ştii că nunta se face acolo, odată cu sărbătorirea primăverii, când marele preot ne
va binecuvânta armele caii, şi ne va cununa. Atunci amforele vor fi golite în cântece şi
dansuri, după datina strămoşilor noştri.
Acum toate drumurile dintre Tamer şi Histerna erau un dute-vino de amazoane, bărbaţi şi
care încărcate cu amfore pline, ce se îndreptau spre târgul de la poalele dealului, în care tăinuia
peştera sfântă. Venise şi ziua nunţii şi a primăverii. Deasupra şi în jurul peşterii erau înşiruiţi
cântăreţi din fluiere de os, ciobăneşti, şi din cavaluri haiduceşti, iar mai jos un pâlc de toboşari şi
trâmbiţaşi.
Pe şesul de la poalele peşterii, bărbaţii şi amazoanele erau rânduiţi o parte şi alta călări,
carele cu bătrânii în ele pe latura dintre ei, iar la mijloc regina Pentesileea între Ursu şi Glariza,
avea în faţă pe Gemina şi Filos, toţi îmbrăcaţi în alb şi cu faţa spre peşteră. Când Pentesileea
regina a fluturat o năframă albă, au bătut tobele. După altă fluturare, a răsunat valea de cântecele
fluierarilor şi ale trâmbiţaşilor. La a treia fluturarea a năframei, toată valea s-a umplut de o tăcere
prelungă. Gura peşterii s-a luminat şi din ea s-a arătat un dac înalt, cu o frunte lată, cu o podoabă
de plete ce-i cădeau coliile pe ceafă, ca şi barba-i zburlită uşor de adierea unui zvon de zefir. A
ridicat bătrânul braţele-i osoase de sub mânicile largi ale veşmântului său cenuşiu, cu mâinile
într-un fel de binecuvântare, apoi şi-a oprit mâna dreaptă în dreptul inimii, iar cu stânga ridicată
în sus, marele preot Durbaneu a grăit puternic:
- Pace şi apărare, pace în libertate, pace în bucuria tuturor, iar vouă, tinerilor, unire,
iubire şi … şi nu şi-a terminat preotul vorba, fiind întrerupt de zbieretele ce veneau în
fugă strigând:
- Fumegă movilele, vin sciţii, săriţi!
Nimeni nu s-a clintit. Un murmur sec a trecut prin mulţime şi caii au început să necheze
înfundat. La o poruncă scurtă a reginei, au golit amforele în pârâul de lângă izvor, au trecut cu
caii prin apă şi de acolo în goană nebună nimeni nu i-a mai oprit până dincolo de târgul
Babadacilor. Sciţii s-au repezit spre mijlocul apărătorilor, unde înaintau bărbaţii. Amazoanele se
despărţiseră în două pâlcuri mari, unul condus de Pentesileea şi celălalt, de Gemina, pe alături,
depăşind bărbaţii, le-au căzut vrăjmaşilor în spate, din două părţi deodată. După o luptă cum nu
s-a mai văzut de când sânt valuri pe mare, de când soarele e pe cer şi de când bat vântoase prin
Sciţia Minoră, vrăjmaşii au fost măturaţi din ţară. Amazoanele însă au fost zdrobite de durere
căci regina lor fusese rănită de moarte, ea fiind în primele rânduri de luptătoare. Înainte de a-şi
da sfârşitul, regina l-a chemat pe Bătrânul Ursu şi i-a spus cu glasul stins:
- Destul aţi ascultat de femei, de acum să mai conducă şi bărbaţii. Să vadă şi ei cât îi de
greu. Faceţi sfat şi alegeţi pe cel mai destoinic şi mai viteaz. Eu plec la Zmolmitra.
Să-mi face-ţi rânduielile morţii în faţa peşterii sfinte de la Gura Gobrozei.
Şi a închis ochii pentru vecie, aceea ce fusese Pentesileea, frumoasa şi viteaza regină a
amazoanelor. Şi după ce trupul ei a fost prefăcut în cenuşă lângă peştera sfântă, dansurile şi
petrecerea arderii au ţinut trei zile după datina lor.
După alte şapte zile, Filos i-a spus Geminei:
- Ştiu cât de greu ţi-a fost ca să înşeli durerea sufletului cu veselia prefăcută a
obiceiului vostru, de a petrece la moarte; dar o curiozitate îmi roade mintea.
- Ce vrei să ştii?
- Nu înţeleg ce puteri năzdrăvane aţi avut voi atunci la insulă, când aţi omorât monştrii
ce ieşeau din fiecare copac doborât de noi şi de ce n-aţi folosit acea vrajă şi la
apărarea bunei voastre regine?
- Această vrajă o avem numai odată la şapte ani, aşa că este bine să nu mai pomenim
despre ea. O vor povesti şi alţii, n-ai grijă
... Şi aşa a ajuns povestea peste văi şi peste dealuri, peste ale Istrului valuri, de-a lungul
ţării până la malurile mării, despre vitejia, frumuseţea, înţelepciunea şi bunătatea femeilor
primilor noştri strămoşi geto-dacii.

Amazoane

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Amazoanele erau un trib de femei războinice, aflat în nordul Mării Negre, menționate prima dată în mitologia greacă. Cercetări recente tind să confirme existența unui sâmbure de adevăr în ceea ce privește legenda Amazoanelor. Se spune că acestea ar fi fost fiicele zeului Ares, zeul războiului. Heracle, la porunca regelui Euristeu, a fost trimis să aducă cingătoarea fermecată a reginei Hipolita(regina amazoanelor). Viteaza Hipolita și mândra Antiopa domneau peste amazoane, care sălășluiau la Pontul Euxin. Doar o dată pe an se întâlneau cu bărbați. În cazul în care noul-născut era fată, ea rămânea împreună cu mama în tribul de amazoane; dacă se năștea băiat, în cel mai bun caz era trimis să locuiască împreună cu tatăl său, iar în cel mai rău caz era omorât. Fetele erau aspru pregătite să devină amazoane extirpându-li-se sânul drept care le incomoda în luptă. Relatări despre femeile luptătoare există și în China, Africa de Nord și Vest, însă nicăieri ca și la greci. Se pare că amazoanele au amenințat de 5 ori Atena. O victorie asupra amazoanelor ajunsese să fie mai sărbătorită decât o victorie asupra perșilor. În mod cert, existența amazoanelor este învăluită în taină.

Listă de amazoane

Penthesilea, o regină a amazoanelor

• Aella, prima dintre amazoane care l-a înfruntat pe Heracle, în timpul unei expediții de căutare a brâului reginei Hippolyta. A fost ucisă de erou.^[1]
• Agave, o amazoană, nominalizată de Hyginus.^[2]
• Alcibia, una dintre cele doisprezece amazoane care a însoțit-o pe regina Penthesilea la Troia. Ea a fost ucisă de Diomede.^[3]
• Alcippe, una dintre amazoane care l-a înfruntat pe eroul Heracle, în timpul unei expediții de căutare a brâului reginei Hippolyta. Ea a fost ucisă de erou.^[1]
• Antandra, una dintre cele doisprezece amazoane care a însoțit-o pe regina Penthesilea la Troia. A fost ucisă de Ahile.^[4]
• Antibrote, una dintre cele doisprezece amazoane care a însoțit-o pe regina Penthesilea la Troia. A fost ucisă de Ahile.^[5]
• Antioche, o amazoană, nominalizată de Hyginus.^[2]
• Antiope, o regină a amazoanelor, a fost iubită de către eroul Tezeu, care a răpit-o și a adus-o cu el la Atena. Ea a avut un fiu, Ipolit. A fost ucisă de Molpadia, o amazoană sau de către Tezeu însuși.^[6][7][8]
• Asteria, una dintre amazoane care s-a luptat cu eroul Heracle, în timpul unei expediții de căutare a brâului reginei Hippolyta. Ea a fost ucisă de erou.^[1]
• Bremusa, una dintre cele doisprezece amazoane care a însoțit-o pe regina Penthesilea la Troia. A fost ucisă de Ahile.^[9]
• Celeno, una dintre amazoane care s-a luptat cu eroul Heracle, în timpul unei expediții de căutare a brâului reginei Hippolyta. Ea era o vânătoare virgină, însoțitoarea lui Artemis. Ea a fost ucisă de Heracle.^[1]
• Clonia, una dintre cele doisprezece amazoane care a însoțit-o pe regina Pentesilea la Troia. Ea a fost ucisă de Podarce, fiul lui Ificlo.^[10]
• Climene, una dintre amazoane, nominalizată de Hyginus.^[2]
• Cleta, asistenta reginei Penthesilea, una dintre cele doisprezece amazoane care a însoțit-o pe regina Penthesilea la Troia. După moartea reginei Penthesilea a plecat spre sudul Italiei. Aici, ea a fondat un oraș și a dat naștere unui regat puternic.^[11]
• Deianira, una dintre amazoane care s-a luptat cu eroul Heracle, în timpul unei expediții de căutare a brâului reginei Hippolyta. Ea a fost ucisă de erou.^[1]
• Derimacheia, una dintre cele doisprezece amazoane care a însoțit-o pe regina Pentesilea la Troia. A fost ucisă de Diomede.^[12]
• Derinoe, una dintre cele doisprezece amazoane care a însoțit-o pe regina Pentesilea la Troia. A fost ucisă de Aiax din Locres.^[13]
• Diossippe, o amazoană, nominalizată de Hyginus.^[2]
• Liliana, ultima dintre amazoane.^[2]
• Talestri, o regină amazoană.^[2]

Legenda anemonei

In mitologie , Adonis evoca imaginea celui mai frumos barbat , numele lui inseamna “ DOMN”. Se spune ca el este nascut in urma unui incest, este fiul regelui Theias si fiica lui Myrrha . Deoarece Myrrha era foarte frumoasa , din gelozie, Afrodita –Venus i-a facut vraji provocand unirea fetei cu propriul tata . Cand regele a aflat , a fost extrem de furios si a vrut sa omoare si fata dar si copilul ei nenascut. Afrodita vazand acest lucru si pocaindu-se pentru fapta ei , a transformat pe Myrrha intr-un copac Smirna iar Adonis s-a nascut mai tarziu din copac . Cel mai important lucru este acela ca Afrodita –Venus a inceput totul, cand l-a vazut pe Adonis atat de frumos , l-a pus intr-o cutiuta si l-a trimis lui Persefona in Infern ( regina infernului ) pentru a-l pastra in siguranta .

Afrodita s-a indragostit nebuneste de Adonis ( propria vraja s-a intors la ea ) dar vraja lui Adonis ( frumusetea care vrajeste fara a vrea acest lucru) a lucrat si asupra lui Persefona –sotia lui Hades, aceasta s-a indragostit de el refuzand sa-l mai dea inapoi pe Adonis, de aici au inceput certurile intre Afrodita si Persefona . Zeus a trebuit sa intervina intre cele doua femei ca sa rezolve disputa , acesta a decis astfel ca o treime din an Adonis sa stea cu Afrodita, o treime cu Persefona si o treime din an pentru a-si satisface placerea lui pentru vanatoare. Adonis a ramas la Persefona –regina infernului pe timp de iarna ,cand pamantul a inceput sa inverzeasca el s-a intors la Afrodita . Acest lucru semnifica destul de clar lupta dintre dragoste si moarte ,este o tema comuna in mitologia greaca , apare si in mitul Persefonei cu Hades-Pluto. Decizia lui Zeus prin care Adonis petrece o parte a anului in pamant si o parte pe pamant ne vorbeste despre notiunea de disparitie anuala si reaparitie care se refera la primavara si la iarna .

In unele povesti mitologice se vorbeste ca Adonis ar fi fi petrecut si partea lui din an tot cu Afrodita . Mai tarziu, Adonis a fost ucis de un mistret , se spune ca Ares sotul Afroditei s-ar fi deghizat in mistret pentru a-l putea ucide pe Adonis si asta din gelozie . Cand Adonis era pe moarte , Afrodita aude gemetele lui Adonis, il stropeste cu nectar si bautura de la zei pe tot corpul iar din picaturile de sange care au cazut pe pamant au rasarit anemonele niste flori rosii frumoase . Anemonele rasar din sangele lui Adonis ca un memorial pentru iubirea lui cu Afrodita iar spiritul lui a revenit la Persefona in pamant.

Intr-un alt mit , se spune ca anemonele s-au ivit din lacrimile varsate de Aphrodite pentru Adonis.


Anemona si-a capatat denumirea de Floarea Pastelui din doua motive: perioada de inflorire este in jurul datei Pastelui, iar in multe zone florile sale sunt inca folosite la vopsitul oualelor de Paste, rezultand o nuanta purpurie deosebita.

Anemona are o legenda romantica si frumoasa in spate, ce porneste din vremea zeitatilor grecesti. Florile sale roz-purpurii se pare ca reprezinta lacrimile zeitei dragostei, Afrodita, la auzul vestii ca iubitul sau, preafrumosul Adonis, a murit.

De atunci,anemina se deschide de cate ori este frumos afara, simbolizand bucuria si isi tine cupa inchisa si aplecata in jos de cate ori ploua, semn al tristetii.

Este considerata floare aducatoare de noroc, floare a purificarii prin suferinta, simbol al Pastelui si al Invierii.

Conform unei legende din Grecia antica , Anemona era o frumoasa nimfa de care se indragostisera atat Zephyr (Zefir) , vantul dulce al primaverii , cat si Borea , zeul vantului de vest.Geloasa , zeita florilor , Chloris , a transformat-o pe nimfa intr-o floare care se ofilea in perioada sosirii vantului Zefir.

Intr-o alta legenda greceasca , vantul Anemos isi trimitea an de an mesagerii , anemonele , in primele zile ale primaverii.

In Palestina , se credea ca anemonele au aparut intaia data sub crucea lui Isus , din sangele varsat de catre acesta.De altfel , in Europa , anemona era numita "floarea pascala" sau "floarea Pastelui" , intrucat ea rasarea de obicei in perioada marii sarbatori crestine.La curtea regelui Edward I al Angliei , anemonele facea parte dintre plantele utilizate pentru vopsirea oualor de Pasti.

Multe superstitii au legat anemona de boala sau au interpretat-o ca o purtatoare a bolii.In Egiptul antic , aceasta floare era un simbol al imbolnavirii , datorita petelor de culoare de pe spatele petalelor ei albe.Chinezii numeau anemona "floarea mortii" .In cultura populara a unor tari europene , anemona era vazuta ca un semn rau ; exista , totodata , obiceiul ca o persoana sa isi tina respiratia in timp ce alerga pe un camp acoperit de anemone , intrucat exista credinta ca parfumul acestor flori ar fi fost otravitor.Cununile de anemone erau purtate la gat sau pe brat, existand superstitia ca aceste flori pot fi o pavaza impotriva imbolnavirii.In Anglia , exista obiceiul de a se culege primele anemone rasarite in primavara, ele fiind apoi purtate , invelite in matase , ca amulete aparatoare impotriva molimilor.In Roma antica , se credea ca anemona este inzestrata cu proprietatea magica de a alunga febra.
premonitii.ro

Animale (mitologie)

Animale (mitologie)
De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Conform mitologiei, animalele au apărut pe lume pentru a-i ajuta pe oameni sau dimpotrivă, pentru a le stingheri existenţa şi pentru a-i pedepsi pentru păcatele lor. În unele mitologii ca cea egipteană, ele erau trimişi ai zeilor pe pământ, sau înşişi zeii şi trebuiau respectate şi adorate. Vrând să explice proprietăţile şi originile animalelor, oamenii şi-au imaginat încă din cele mai vechi timpuri legende şi mituri, în care aceste fiinţe, obişnuite în ziua de astăzi, capătă însuşiri fabuloase.



Rolul diferitelor animale în mitologie

Broasca

În mitologia egipteană, broasca o reprezenta pe zeiţa naşterii, pe Heket, adesea reprezentată cu capul acestui animal, amintind de fertilitatea deosebită a broaştei. Ea şi soţul ei Khnum, au creat fiinţele marine, ceea ce ar însemna că pentru egipteni, broasca este primul animal ce a pot apa.


Bufniţa
Monedă găsită în Attica, reprezentând-o pe zeiţa Atena împreună cu simbolul ei, bufniţa.


În mitologie, bufniţa este reprezentanta a două noţiuni contradictorii: moartea sau înţelepciunea, care este, conform unor concepţii antice, sinonimă cu viaţa. Contradicţia este explicată prin faptul că zeitatea morţii, după unele credinţe preclasice, cunoaşte şi secretele vieţii, ale naşterii şi ale reîncarnării.

În mitologia sumeriană, zeiţa morţii era reprezentată ca o femeie goală flancată de două bufniţe. În mitologia greacă, bufniţa este simbolul Atenei, zeiţa înţelepciunii. Lilith, vechea zeiţă ebraică, diavoliţa morţii infantile era identificată cu această pasăre. Ouăle de bufniţă, dimpotrivă, asigurau o viaţă lungă şi o tinereţe durabilă, conform legendelor antichităţii. Ca orice pasăre răpitoare de noapte, în multe superstiţii ale diferitelor popoare, bufniţa anunţa moartea într-o casă dacă se arăta deseori prin prejma ei.

Calul
Zeul nordic Odin intrând în Valhalla pe calul său, Sleipnir.


În multe mitologii, calul era animalul călărit de zeul-soare,însă mai târziu apar care trase de patru cai sau de doi, ca în cazul zeului grec Helios. În mitologia nordică, Odin se deplasa călărind un armăsar cu opt picioare, numit Sleipnir. Sacrificarea cailor era rezervată zeilor şi asociată ritualurilor funerare , asigurând puterea pe care o deţinea noul rege, putere simbolizată prin soarele care răsare.


Cămila

În religia islamică, Allah a creat cămila din lutul pe care Azrail l-a adus pentru facerea lui Adam. Din ce a rămas din lut, după creaţia omului, a apărut acest animal. Cămilele au devenit semne ale lui Allah şi pot fi mâncate, iar odată au fost folosite drept jertfe aduse zeilor păgâni. Se spune că o cămilă a ieşit dintr-o stâncă, drept semn al profetului Salih, adus oamenilor din Thamud, dar aceştia au ucis-o.


Cocorul

În mitologia greacă, cocorul era asociat zeului Apollo, zeu al luminii solare, deoarece se credea că era treaz în fiecare dimineaţă, devreme, pentru a spune rugăciunile. Pentru arabi şi persani, creierul şi vezica biliară erau considerate a avea proprietăţi medicale miraculoase, capabile să asigure o viaţa îndelungată.


Cocoşul

În islamism, Allah a creat un cocoş uriaş ce avea picioarele în primul strat al cerurilor, iar capul îi ieşea prin cel de-al şaptelea strat. În fiecare noapte, când Allah aduce pe lume câte 70 000 de noi îngeri şi îi duce în marea moschee Masjid al-Aqsa, cocoşul din ceruri începe să cânte. Atunci, ceilalţi cocoşi de pe pământ îl aud şi îi imită cântecul, aşa explicându-se de ce aceste păsări cântă înainte de revărsatul zorilor. Ele aduc aminte oamenilor că este timpul pentru rugăciune. Într-o zi, cocoşul gigantic va cânta pentru ultima oară, iar atunci morţii vor învia.


Corbul
Cei doi corbi din mitologia nordică, Hugin şi Munin, stând pe umerii stăpânului lor, Odin


Pasăre neagră şi sumbră, corbul este asociat cu moartea în aproape toate mitologiile. În mitologia celtică, zeiţele Badb şi Morrigan, personificări ale războiului şi regine ale fantomelor apar pe câmpul de luptă sub forma a trei astfel de păsări. Pentru sufiţi, corbii simbolizau întunecimea unei perioade de separare de divinitate. Cu toate acestea, corbii mai apar în mitologie şi cu alte funcţii, de exemplu, ei sunt mesageri ai unor zei. În mitologia persană, această pasăre este unul din cele şapte simboluri ale lui Mithra. În mitologia nordică, cei doi corbi ai zeului Odin, Hugin şi Munin îl înştiinţează pe stăpânul lor despre ceea ce se întâmplă în lume. Tot în mitologia celtică, corbul este un simbol al lui Lug, zeu omniscient, şi asta datorită faptului că fiind pasăre reprezintă celestul şi lumina, iar prin culoarea sa reprezintă terestrul şi tenebrele. Corbul mai este întâlnit şi în legenda potopului din mitologia mesopotamică. Singurul supravieţuitor al dezastrului, împreună cu familia sa, Uta-Napiştim, trimite din corabia sa un porumbel, o rândunică şi un corb, pentru a vedea cine a mai reuşit să scape. Din aceste trei păsări, doar corbul a fost necredincios şi nu s-a întors.



Lăcustele

În tradiţia islamică, lăcustele au fost printre primele animale create de Allah. Ele sunt creaturi inteligente şi le-a fost milă de Adam, când acesta a fost alungat din Rai. Ele au fost aduse pe lume din lutul care a mai rămas după modelarea omului. Regele lăcustelor este la fel de mare ca un vultur şi primeşte ordine directe de la Allah. Astfel când faraonul a refuzat să lase pe evrei să părăsească Egiptul, lăcustelor li s-a poruncit să zboare peste această ţară şi să întunece cerul. Aceste insecte au scrise pe aripi litere vechi arabe, ca: "Dumnezeu este unul". Ele formează o armată redutabilă şi puternică pe care Allah o poate folosi împotriva oricărui regat păgân.


Năpârca

În epopeea din secolul al XV-lea, "Paradisul Reginei Sibylle", femeile şi fetele se transformă în năpârci vinerea, la miezul nopţii, iar duminica, redevin oameni, fiind chiar mai frumoase ca înainte.


Păianjenul

În islamism există un mit legat de această insectă. Profetul Mahomed a reuşit să scape de următorii săi pentru că s-a ascuns într-o peşteră, la gura căreia un păianjen a ţesut o pânză cu o rapiditate uimitoare. În mitologia greacă, zeiţa Atena o transformă pe tânăra Arachne într-un păianjen, pentru că era mai pricepută ca ea în arta ţesutului. Astfel explică grecii originea acestei insecte şi priceperea ei de a ţese. De altfel, măiestria păienjenilor a fascinat multe popoare, printre cale şi cele africane care credeau că aceştia pot atârna în aer fără să cadă. Ei vedeau un zeu în păianjen.


Peştele
Simbolul creştinismului în antichitate era asemănător cu imaginea unui peşte.



Pentru primii creştini, peştele era simbolul lui Hristos şi astfel al religiei lor, deoarece primele litere ale cuvintelor "Iisus Christos, Theou Uios Soter" ("Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul"), în litere greceşti alcătuiesc cuvântul grec "ichthus" ("peşte"). Desenul unui peşte era semnul secret al credinţei creştine în contextul politicii ostile ale împăraţilor romani.


Porumbelul

În Biblie, porumbelul era pasărea mesager pe care Noe a trimis-o din arcă, după terminarea potopului. Această pasăre s-a întors cu o ramură de măslin, semn că apa s-a scurs de pe faţa pământului. Simbol al inocenţei şi purităţii, porumbelul este una din formele trupeşti pe care Duhul Sfânt le ia când coboară din cer. În mitologia greacă, porumbelul este pasărea Afroditei, devenind un simbol al dragostei. Arabii văd în această pasăre un mesager al iubirii, norocului şi păcii, al fidelităţii dintre soţ şi soţie şi dintre fraţi.


Scorpionul

În mitologia sumeriană, scorpionul este paznicul ţării nemuritorilor. În Asia Mică, el era asociat zeiţei lunii şi a vânătorii, Artemis. Perioada din luna octombrie, a culesului strugurilor, când soarele trece prin semnul Scorpionului îi este dedicată acestui animal. În mitologia persană, scorpionul este duşamnul lui Mithra, zeul vieţii şi al verii, devenind astfel simbolul toamnei, al morţii şi al distrugerii.


Şacalul

O statuie reprezentându-l pe zeul egiptean Anubis, zeu ce avea cap de şacal


În Egiptul Antic, şacalul era emblema zeului Anubis, care călăuzea sufletele morţilor pe tărâmul celălalt. Şacalul a fost admirat în foarte multe mitologii, din Africa până în India, pentru înţelepciunea şi viclenia sa.


Şarpele

Toiagul lui Asclepios


În mitologie, această reptilă era admirată pentru că îşi leapădă pielea, fiind un simbol al înnoirii, al întineririi şi chiar al nemuririi. Şarpele era asociat deseori cu zeul sau cu zeiţa pământului. În multe culturi, şarpele este feminin, este un simbol al feminităţii. În mitologia greacă, zeul medicinei, Asclepios, poartă un şarpe sau doi şerpi,care au puteri asupra vieţii

Pocalul zeiţei greceşti a sănătăţii,Hygeia


Şarpele totodată poate fi un simbol al răului, al pericolului sau al ispitei. În "Epopeea lui Ghilgameş", iarba nemuririi dobândită cu atâta trudă de erou, este înghiţită de un şarpe spulberând astfel speranţa depăşirii stadiului de muritor. În Biblie, această reptilă este o fiinţă mitică, foarte mare şi lungă, care are o gândire şi o fire rea. Diavolul însuşi ia forma unui şarpe pentru a o ispiti pe Eva. În mitologia nordică, şarpele uriaş Jormungand, care înconjoară întreaga lume a oamenilor cu trupul său, se va ridica din ape în ziua de Ragnarok şi va contribui, alături de giganţi, la sfărşitul lumii.


Ţestoasa

În mitologia greacă, broasca ţestoasă este atribuită zeului Hermes, cel care s-a folosit primul de carapacea ei pentru a alcătui un instrument muzical numit ţiteră. În China, acest animal simboliza nordul şi iarna. În mitologia indiană, lumea este alcătuită dintr-o piramidă, având la bază o ţestoasă care susţine pe carapacea ei un elefant, ce ţine cu trompa lui lumea. În civilizaţia Maya, zeul lunii, deţine o platoşă făcută din carapacea unei broaşte ţestoase. Longevitatea acestui animal este asociată la foarte multe popoare cu ideea de nemurire. În mitologia tibetană, dar şi în concepţia unor poţii din Bengal, broasca ţestoasă a fost aleasă de zeul creator pentru a aduce pământ de pe fundul Oceanului Primordial. Astfel, ţestoasa are un rol important în geneza lumii.