Intre legenda si adevar

marți, 28 iunie 2011

Legenda Liliacului

Legenda Liliacului


Pană-împărat avea un singur fecior, căruia i-a pus numde Liliac. Fiind înaintat în vîrstă, împăratul a chemat pe fiul său şi, binecuvîntîndu-l, i-a dăruit întreaga împărăţie.
Liliac ajuns împărat, a căutat la început să-şi cunoască marginile împărăţiei, precum şi pe supuşii pe care-i conducea şi bineînţeles, la rîndul lor şi aceştia să cunoască pe noul împărat.
Într-o zi hotărăşte împăratul să se adune oaste mare, să se încarce care cu provizii, pentru atîta timp cît găsise de cuviinţă că-i va ajunge ca să dea ocol ţării sale. Cînd a văzut că totul e gata, a pornit la drum. Şi mergînd aşa din sat în sat şi din oraş în oraş, zi de vară pînă-n seară, a ajuns într-o bună zi într-un cătun, unde oamenii i-au ieşit înainte, zicîndu-i:
- Măria-ta, fii bine venit la noi şi Dumnezeu să-ţi dea multă sănătate dar dacă ţi-e scumpă viaţa, te-am ruga să nu intri în satul nostru !
- De ce ? a întrebat viteazul împărat.
- Aici în apropiere, măria-ta, într-o peşteră fără margeni şi întunecoasă de nu vezi la doi paşi, locuieşte o zgripţuroaică şi pe oricine trece pe acolo şi ea l-a ochit, pe dată îl şi vrăjeşte, prefăcîndu-l într-un animal, într-o pasăre, sau chiar de multe ori, într-o stană de piatră.
Împăratul nu luă însă în seamă cele spuse şi se îndreptă fără prea multă zăbavă, drept spre peştera cu vrăjitoarea.
Aceasta, dînd cu ochii de mîndrul împărat, îndată îl prefăcu într-un şoarece. Bietul animal, de frică, se ascunse sub o lespede de piatră.
După cîteva zile, nemaiputînd suferi foamea şi setea, şoricelul ieşi din ascunzătoare şi încet, încet, hai, hai, se îndreptă pre sat. Aici, nemerind la o casă, intră înăuntru şi stătu cîteva zile pe unde putu, apoi se mai gîndi el şi îşi aşeză culcuşul tocmai lîngă sobă, într-o crăpătură în zid.
Pisica însă, care într-una veghează după hrana ei gustoasă, mirosindu-l într-una din zile, îi şi dovedi îndată culcuşul. Dar Liliac, înţelept cum era, înţelegîndu-i gîndul şiret, o şterse frumuşel de acolo şi pe dibuite a nimerit tocmai la biserica din sat, unde încet, încet, strecurîndu-se pe sub uşă a pătruns înăuntru.
Aici, fiind linişte deplină, avînd de mîncare nafora rămasă de la împărtăşania credincioşilor iar ca băutură aiasma cu care se botează copii, o ducea cît se poate de bine.
După cîtva timp, începînd săptămâna patimilor Domnului, şoricelul, de frica lumii care se aduna numeroasă la denii, neavînd face, s-a urcat tocmai în clopotniţă. Dar nici aici nu putu sta mult timp, căci mergînd cîntăreţii să tragă clopotul după obicei, au dat peste el.
Neavînd altceva de făcut şi voind să coboare iarăşi în biserică, deodată simţi că nu mai poate merge pe picioare; fără să-şi dea seama, i se părea că pluteşte ca într-un vis. Şi aşa, într-o bună zi, se pomeni zburînd pe deasupra mulţimii.
Văzînd fereastra, care din cauza căldurii din biserică era deschisă, a izbucnit afară şi în întunericul nopţii a petrecut pînă la ziuă, cînd din nou a început să zboare prin locuri ascunse, ferite de ochiul oamenilor.
După mai multe rotocoale, recunoscînd drumul pe unde venise, se îndreptă către peştera zgripţuroaicei. Aceasta tocmai se afla la bucătărie, cu capul gol şi părul vîlvoi. Liliac, pentru a se răzbuna, se repede deodată asupra ei, încurcîndu-i-se cu ghearele în părul capului. Mai de spaimă, mai de durere, zgripţuroaica a început să ţipe cît o ţinea gura:
- Săriţi, oameni buni, năpastă pe capul meu !
S-au repezit atunci oamenii şi cu sape, securi şi topoare, au omorît vrăjitoarea, scăpînd satul de aşa pacoste.
Iar Liliac sărmanul, a rămas pînă în ziua de astăzi, liliacul zburător.

Legenda licuriciului

Legenda licuriciului


Se spune că, scoborându-se odată bunul Dumnezeu din cer jos pe pământ, a luat cu sine şi vro câţiva îngeri ca să le arate şi lor lumea în care trăiesc pământenii.
Îngerii, umblând încolo şi-ncoace prin lumea largă, cât timp vor fi umblat, le plăcu tare mult de lumea pământenilor şi mai cu seamă unuia; aşa încât la despărţire începu a plânge cu hohot, de-i curgeau lacrimile vale.
După ce se depărtară de pământ, înălţându-se în sus către cer, Dumnezeu a întrebat ce au văzut ei mai frumos şi ce le-a plăcut pe pământ ?
Îngerii răspunseră că biserici frumoase, ori călugări îmbrăcaţi în haine potrivite, ori codru cu frunza verde, ori florile mirositoare, numai unul nu-i răspunse nimic, care sta trist şi îngândurat.
Mai în urmă, îl întrebă Dumnezeu şi pe acesta că pentru ce e atât de trist şi de ce nu răspunde nimic:
- Mi-e frică că mă vei certa rău ! îi răspunde îngerul.
- Nu-ţi fie teamă de nimic ! - îi zise Dumnezeu - căci de una şi aceeaşi soartă vă veţi bucura !
Îngerul, căzând în genunchi dinaintea lui Dumnezeu, cu ochii scăldaţi în lacrimi, îi zise:
- Doamne ! îs trist şi amărât de aceea că ochii unei pământene mi-au picat aşa de dragi, cât nu-i cale ca să-i mai uit vreodată, fiind aşa de frumoşi cum nu mai văzusem niciodată !
- Şi ai cui erau ? întrebă Dumnezeu.
- Ai unei păstoriţe ce păştea oi albe pe un câmp verde !
- Şi ai grăit ceva cu ea ? întrebă iarăşi Dumnezeu.
- Da ! căci îmi căzuse dragă - şi i-am spus că mi-aş da viaţa mea îngerească pentru ochii ei cei albaştri ca cerul înseninat !
Auzind Dumnezeu cele spuse, începu a se face îngândurat, şi din om cu faţa senină şi fruntea curată se prefăcu într-un noşneag cu fruntea toată creţe. Şi-apoi, cum mergeau aşa, nălţându-se cu toţii încetinel către scaunul cel dumnezeiesc, ajungând la marginea cerului, Dumnezeu îi opri în loc şi le zise:
- Ştiu că dacă veţi merge cu toţii în cer şi vă veţi întâlni cu ceilalţi îngeri, acolo veţi povesti despre lucrurile cele pământene şi fiindcă lucrul acesta nu-i iertat ca să le ştie şi cei din cer, acum vă opresc pe toţi aici !
Şi cum rosti cuvintele acestea, Dumnezeu i-a prefăcut pe toţi în stele luminoase, lucind de fericire că ele în toată vremea pot vedea lumea pământeană.
Îngerul cel îndrăgostit prefăcut fiind şi el în stea, nu lucea de bucurie, ci mereu scăpăra, aruncând scântei de foc asupra celorlalte stele.
Dumnezeu, văzând că din asta au să se întâmple neînţelegeri între stele, a luat pe steaua cea plângătoare şi, dezlipind-o de pe cer, i-a dat drumul spre pământ, aruncând-o aşa de tare că tot în picuri de scântei a picat pe pământ, umplând întreg câmpul unde fata cea cu ochi albaştri era cu oile.
Scânteile acelea însă nu s-au stins, ci s-au făcut licurici, pentru ca să nu-i piară urma îngerului celui îndrăgostit de fata cea pământeană.
De atunci a trecut multă vreme dar şi acum se povesteşte că licuricii nu sunt altceva decât scântei din steaua cea aruncată de pe cer.



Tony Brill -

Legenda randunicii

Legenda randunicii

Când se născu pe lume voioasa Rândunică,
Ea nu avea făptură ş-aripi de păsărică,
Fiind al cununiei rod dulce, dezmierdat,
Copilă drăgălaşă de mare împărat.
Dar fost-a o minune frumoasă, zâmbitoare,
Sosită printre oameni ca zâmbetul de soare,
O gingaşă comoară formată din senin,
Din raze, din parfumuri, din albul unui crin,
Şi maica sa duioasă, privind-o, se temea
Să nu dispară-n aer sub forma de o stea.
O zână coborâtă din zodia cerească
Veni să o descânte, s-o legene, s-o crească,
Să-i deie farmec dulce, podoabe, scumpe daruri,
S-o apere-n viaţă de-a zilelor amaruri.
Ea-i puse-o scăldătoare cu apă ne-ncepută,
De ploaie neatinsă, de soare nevăzută,
Şi-n apa încălzită cu lemn mirositor
O trestie, un fagur ş-o floare de bujor,
Menind prin şoapte blânde copila să devie
Năltuţă, mlădioasă ca trestia verzie,
La grai ca mierea dulce, la chip fermecătoare
Şi ca bujorul mândru de ochi atrăgătoare.
Apoi zâna-i aduse o dalbă de rochiţă,
Din raze vii ţesută, cu stele prin altiţă,
Şi-i zise: "De-ţi e gândul să ai parte de bine,
Rochiţa niciodată să n-o scoţi de pe tine,
Şi cât vei fi al lumii frumos, iubit odor,
Să fugi în lumea-ntreagă de-al luncii zburător,
Căci el ţinteşte ochii şi dorurile sale
Pe oricare fiinţă cu forme virginale,
Pe dalbele copile, a dragostei comori,
Ce-s jumătate fete şi jumătate flori,
Pe zânele născute în atmosfera caldă,
Ce sub văpaia lunii în lacuri lin se scaldă,
Şi chiar pe luna plină de o lumină moale,
Ce-atinge iarba verde cu albele ei poale.

Copila descântată de zâna ei cea bună
Creştea-ntr-o ziuă numai cât alta într-o lună,
Ş-a sale brăţişoare, ş-a sale mici picioare
Aveau, fiind în leagăn, mişcări de aripioare;
Iar când ieşi din cuibul în care înflorise
Ca roza dintr-un mugur cu foile deschise,
Când umbra sa vioaie, plutind sub cer senin,
Putea să se măsoare pe umbra unui crin,
Mult îi plăcea copilei s-alunge rândunele
Ce lunecau prin aer şi o chemau la ele,
S-alerge pe sub bolta bătrânilor arini,
Cercând să prindă-n iarbă a razelor lumini,
Să fugă rătăcită de-a lung, de-a lung pe maluri
Atrasă-n cursul apei de-a râurilor valuri,
Şi-n cale-i să s-oprească, uimită, încântată
De dulcea armonie naturii deşteptată.

Atunci pe nesimţite un glas de zburător
Îi tot fura auzul şoptindu-i, plin de dor:
Atât eşti de frumoasă la chip şi la făptură,
Că nopţii dai lumină, şi iernii dai căldură,
Şi orbilor din umbră dai ochi să te admire,
Şi morţilor grai dulce să spuie-a lor simţire.
Ah! părul tău lung, negru, ca aripa corbie,
Cu-a lui întunecime ar face nopţi o mie,
Şi chipul tău ce fură chiar ochii de copile
Din alba lui splendoare ar face mii de zile!
Ah! buzele-ţi rotunde, cu râs înveselite,
Se par două cireşe în soare pârguite,
Şi mijlocu-ţi de-albină sub vălul tău de aur
Se leagănă prin aer precum un verde laur;
Iar ochii tăi, luceferi cu tainice luciri,
Răsfrâng toată văpaia cereştilor iubiri
Ce ai aprins în inimi când te-ai ivit pe lume
Tu, zână fără seamăn, minune fără nume!

Copila, cu uimire, îl asculta zâmbind...
Apoi, cătând în urmă-i, se depărta fugind,
Lilie zburătoare, de fluturi alungată,
Care-i formau pe frunte o salbă-naripată.


Visează luna-n ceruri!... sub visul cel de lună
Flori, ape, cuiburi, inimi visează împreună.
Nici o mişcare-n frunze, şi nici o adiere
Nu tulbură în treacăt a nopţii dulci mistere.
Albina doarme-ascunsă în macul adormit,
Bâtlanul printre nuferi stă-n labă neclintit,
Şi raza argintie din stele dezlipită
Căzând, săgeată lungă, prin umbra tainuită,
Se duce de aprinde văpăi tremurătoare
În albele şiraguri de rouă lucitoare.

Dar cine-acum, ca raza, în lumea nopţii zboară?
Ce umbră, cu sfială, prin arbori se strecoară
Şi merge drept la malul pârăului din vale?
Oprindu-se-ngrijită ades în a sa cale,
Ea vine lângă apă, cu drag la ea priveşte
Şi, singură-n răcoare, de baie se găteşte.
O! dalbă feerie! divină încântare!...
Rochiţa de pe umeri alunecă, dispare,
Şi lumii se arată minunea cea mai rară,
Albind ca faptul zilei în zi de primăvară!
Toţi ochii de luceferi, de păsări şi de flori,
Loviţi ca de lumina rozatică din zori,
S-aprind de-o scânteiere ce-n inimă pătrunde...
Dar juna-mpărăteasă în apă se ascunde.
Ferice, dezmierdată de unda răcoroasă,
Ea-noată cu-o mişcare alene, voluptoasă,
Lăsând ca să albească prin valul de cristal
Frumoasa rotunzime a sânu-i virginal.
Şi iarba de pe maluri se pleacă s-o privească,
Şi trestia se-ndoaie voind ca s-o oprească,
Şi apa-n vălurele de aur se-ncreţeşte,
Şi nuferii se mişcă, bâtlanul se trezeşte,
Pădurea cântă imnuri, şi luna amoroasă
Revarsă pe copilă o mantie-argintoasă.

Acum pe lângă trestii ea lunecă uşor
Şi, vrând la mal să iasă, pătrunsă de-un fior,
Pe sânul ei ud încă ea părul îşi adună,
Se oglindeşte-n apă, se oglindeşte-n lună,
Şi umbra-i diafană cu formele-i rotunde
În lină îngânare se clatină pe unde.


Cocoşu-n depărtare intonă o fanfară!
Copila cu grăbire din valuri iese-afară.
Ah! unde-i e rochiţa şi unde-al ei noroc?...
Ea vede zburătorul cu ochii mari de foc
Ce vine ş-o cuprinde cu braţele-ntr-o clipă;
Dar grabnic se aude un freamăt de aripă,
Şi dalba-mpărăteasă, din braţe-i dispărând,
Se schimbă-n rândunică şi fuge-n cer zburând!

Atunci ş-a ei rochiţă, nălţându-se în vânt,
Topitu-s-a în ploaie de raze pe pământ,
Şi pân-în faptul zilei crescut-au flori din ele,
Odoare-a primăverii: Rochiţi-de-rândunele!...

V Alecsandri Mirceşti, 1874

duminică, 19 iunie 2011

Legenda sahului

Cea mai cunoscuta legenda ne relateaza despre un intelept indian care a inventat jocul de sah pentru a da o lectie regelui Indiei. Se spune ca regele era un om foarte nedrept cu poporul sau si mult prea orgolios. Din acest motiv, batranul intelept a decis sa construiasca un joc cat mai interesant care sa-l invete pe rege despre rolul fiecarui membru de la curtea regala. Sa-l faca sa realizeze prin intermediul sahului ca regele – piesa principala a jocului, este un element fragil, avand in permanenta nevoie de sprijinul slujitorilor pentru a fi aparat.
Rajahul (denumire a regilor in India) a fost extrem de incantat de frumusetea jocului si a vrut numaidecat sa-l rasplateasca pe intelept pentru asa o inventie. Inteleptul a refuzat in nenumarate randuri dar pana la urma, la insistentele regelui, a fost de acord sa primeasca o recompensa. Dorinta intelepului de a-si primi rasplata in boabe de grau a starnit uimire regelui. Dar inventatorul frumosului joc de sah a stiut ce cere. A vrut sa i se ofere un bob de garu pentru prima patratica de pe tabla de sah, doua pentru a doua, patru pentru a treia, opt pentru a parta si tot asa mai departe pana la ultima patratica. Dupa ce s-a efectuat calculul, s-a descoperit ca este vorba de o cantitate de grau imensa si ca rezervele de grau al Indiei nu ar acoperi nici jumatate de tabla!

joi, 16 iunie 2011

Legenda Crinului

Legenda Crinului

Floarea de crin era dedicata zeitei Hera , sotia lui Zeus.Legenda spune ca dupa ce i s-a nascut fiul Hercules conceput cu muritoarea Alceme , Zeus si-a dorit ca acesta sa fie inzestrat cu divinitate intr-o mai mare masura .Pentru aceasta , dupa ce a adormit-o pe Hera , a adus noul-nascut la sanul ei pentru a-l alapta.Atunci cand s-a trezit , Hera a aruncat cu oroare copilul de la san , iar o parte din lapte a tasnit de-a lungul cerurilor , formand Calea Lactee.Cateva picaturi au cazut pe pamant , din acestea rasarind pentru intaia oara crinii.

Legenda ghiocelului

Ghiocelul era cea mai mica si firava floare din gradina in care, intr-o zi, a coborat printesa-raza de soare ca sa culeaga o floare pentru a si-o pune in par. In drumul ei prin gradina, printesa a rupt din greseala, cu trena rochiei sale codita ghiocelului. Si i-a parut atat de rau incat a vindecat-o pe data si s-a oferit sa indeplineasca ghiocelului orice dorinta. El a cerut voie sa rasara primul dintre toate florile, de sub zapada rece, iar parfumul lui abia simtit sa-i faca pe oameni sa se bucure si sa stie ca a venit primavara! Raza de soare l-a sarutat si vraja a fost facuta.

Legenda trandafirului

Trandafirul a fost creat de zeita florilor, Chloris, din trupul unei nimfe moarte, foarte draga ei. Si pentru ca a vrut sa fie o floare fara pereche, Chloris i-a convocat pe ceilalti zei ca sa-i daruiasca ceva din atributele lor: Dyonissos i-a oferit parfumul ametitor, cele 3 Gratii i-au dat stralucirea, veselia si farmecul, iar Ares, zeul razboiului, i-a dat in dar spinii, pentru ca floarea sa isi poata apara frumusetea.

Zâne

Zânele sunt semidivinități feminine, adesea nominalizate atributiv, prezente în mai multe mitologii populare. În mitologia românească, acestea sunt de 2 categorii morale: bune și rele. Zânele bune sunt preponderente numeric și categorial, sunt fecioare frumoase, zvelte, foarte tinere, năzdrăvane, prielnice omului cinstit și având totdeauna soluțiile esențiale pentru dificultățile ori impasurile inevitabile de care este asaltat eroul arhetipal (de obicei Făt-Frumos).


Zânele bune sunt socotite ca născându-se din flori.

Căpcăunul

Căpcăunul este, în mitologia românească, un personaj supranatural, care apărea uneori cu două capete, alteori cu cap de câine și trup de om. Se spune că aceste ființe se pot transforma în mai multe animale (din urs în cerb ș.a.m.d.).
Capcaunii sunt considerati niste fiinte putin inteligente, dar foarte agresive. Se spune insa, ca au suficienta indemanare pentru a construi arme aproape din orice obiecte. Uneori au si masinarii de razboi pe care le iau, le schimba sau le castiga de la alte rase.
Despre existenta Capcaunilor se stie din picturi pline de cruzime gasite in pesteri si din legende apartinand vechilor traditii. Una dintre cele mai vechi legende, povesteste ca intr-o seara Capcaunii au capturat Soarele. Dar, datorita arsurilor puternice cu care au fost pedepsiti, l-au eliberat in dimineata urmatoare.

Inorog

Inorog

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Statuia inorogului de la Castelul Kornis
Inorogul, numit și licorna sau unicorn, este un animal mitologic. Inorogul este reprezentat ca un cal alb având un corn în mijlocul frunții. Legendele descriu acest corn ca având puteri miraculoase: vindecă bolile, curăță răul, dă viață.
Unicornul sau inorogul a reprezentat, de-a lungul secolelor, un subiect in jurul căruia s-au creat numeroase legende. Scrierile lui Aristotel, Gingis Han, Saint Thomas sau Saint Gregory reflectă faptul ca acestia considerau unicornul drept o creatură foarte reală. Dictionarul explicativ Webster defineste unicornul ca "un animal mitic in general descris ca avand corpul si capul unui cal, picioarele din spate ale unui cerb, coada unui leu, cu un corn in mijlocul frunții".

miercuri, 15 iunie 2011

Vampiri

Vampirii sunt ființe mitologice sau folclorice, care subzistă prin hrănirea în special cu sânge de la creaturi vii, indiferent dacă sunt strigoi sau persoane în viață. Cu toate că entitățile vampirice au fost înregistrate în multe culturi și, conform speculațiilor istoricului literar britanic Brian Frost, ce crede că: "vampirii și demonii sunt la fel de vechi ca și omul însuși", ajungându-se până la "vremurile preistorice".

Centaur

Centaur
Popor legendar din Tesalia, jumătate oameni, jumătate animale, cu trup de cal și bust de oameni. Comportarea lor la nunta lui Piritou, regele lapiților, la care au fost invitați, este un episod memorabil din mitologia greacă: ei au pus atunci stăpânire pe tânăra soție și pe ceilalți invitați, și au provocat astfel unele înfruntări pe viață și pe moarte. Au fost învinși însă de lapiți, ajutați de Tezeu și izgoniți pentru totdeauna din Tesalia. (Lupta aceasta este cunoscută cu numele de centauromachie.) Au mai fost învinși altă dată de Heracles. Sunt demne de a fi reținute numele a doi centauri: Chiron și Nexus. Centaurii întruchipează forța umană și animală, unită într-o singură creatură.
 wikipedia


Minotaur

In mitologia greacă, Minotaurul (în limba greacă: Μινόταυρος, Minótauros) era o creatură fabuloasă jumătate om și jumătate taur. El locuia în marele Labirint construit de către arhitectul Dedal la porunca regelui cretan Minos. Cuvântul "Minotaur" este traducerea grecească a sintagmei "Taurul lui Minos". Această creatură era cunoscută și sub denumirea Asterius sau Asterion, nume pe care l-a purtat și tatăl vitreg a lui Minos. Se spune că înainte de a deveni rege, Minos a cerut zeului grec Poseidon un semn pentru a-l asigura că el și nu fratele său era urmașul tronului cretan (alte surse spun că s-ar fi lăudat că zeii doreau să îl facă rege). Poseidon a fost de acord și i-a trimis un taur alb deosebit de frumos, cu condiția ca Minos să scrifice acel animal în cinstea zeului. Minos a fost atât de tare uimit de frumusețea taurului încât a hotărât să îl păstreze și a sacrificat în locul lui un altul, cu speranța că zeul nu va observa. Poseidon s-a mâniat și a făcut-o pe soția lui Minos, Pasiphae să își piardă mințile și să se îndrăgostească de taur. Pasiphae a cerut ajutorul lui Dedal, care i-a construit o vacă de lemn, acoperită cu piele și goală în interior. Regina a intrat în această construcție și prin uniunea ei cu taurul alb a rezultat Asterius (cel strălucitor) sau Minotaurul. După unele variante, taurul alb a devenit Taurul Cretan, capturat de Hercule în una din muncile acestuia.
Tezeu și Minotaurul
Minotaurul avea trup uman și cap și coadă de taur. Pasiphae l-a alăptat și l-a îngrijit cât timp acesta a fost prunc, dar după ce a crescut a devenit feroce. După ce a primit sfat de la Oracolul din Delphi, Minos i-a poruncit lui Dedal să construiască un labirint gigantic în care să fie ținut monstrul. Labirintul se afla sub palatul lui Minos, în Knossos.
Între timp Androgeus, fiul lui Minos, este ucis de către atenieni, care erau invidioși pe victoriile acestuia obținute la Jocurile Panatenaice. Alții spun că a fost ucis de taurul alb al lui Poseidon la Maraton, acțiune pe care o plănuise Aegeus, regele Atenei. Pentru a se răzbuna, Minos a declarat război Atenei și a obținut o strălucită victorie. Ca tribut, a cerut la fiecare nouă ani (sau în fiecare an, după unele variante) câte șapte tineri atenieni și șapte fecioare pentru a-i arunca în Labirint și a-i lăsa să fie uciși și devorați de Minotaur. Când a venit timpul celui de-al treilea sacrificiu, Tezeu, fiul lui Aegeus, s-a oferit să ucidă monstrul. Planul lui era de a însoți grupul de tineri atenieni și de a intra în Labirint. Înainte de a pleca, i-a spus tatălui său că la întoarcerea corăbiilor, dacă planul lui a avut succes va înălța pânzele albe în loc de cele negre. Ajuns în Creta, Tezeu se îndrăgostește de Ariadna, fiica lui Minos, cea care îl ajută să găsească ieșirea din labirint cu ajutorul unui ghem de ață. Minotaurul este ucis de Tezeu cu o sabie magică oferită de Ariadna, tinerii atenieni sunt salvați și scoși din Labirint. Cu toate acestea, la întoarcere, Tezeu uită să înalțe pânzele albe ale corăbiilor. Aegeus vede pânzele negre, este cuprins de disperare și se aruncă în mare (marea preia numele regelui atenian: vezi Marea Egee).
wikipedia


Sirena

Sirena este o ființă fabuloasă, din mitologia greacă, cu aspect de femeie, cu picioare și aripi de pasăre, mai târziu cu coadă de pește, care, prin cântecele ei, ademenea pe corăbieri în locuri primejdioase, unde aceștia își găseau moartea. [1]
Johann Ulrich Krauss 1690 - Proserpinas Companions changed into Sirens.jpg
Prima mențiune documentară privind existența unor ființe jumătate pește jumătate om, numite sirene, este în Odiseea lui Homer. Sirenele erau de obicei trei la număr, jumătate femei, jumătate păsări (sau pești). Aveau voci minunate și prin cântecul lor, atrăgeau marinarii, care, pentru a le auzi cât mai de-aproape, ajungeau să-și sfărâme corăbiile de stânci. Ulise ar fi pățit la fel, dar, povățuit de vrăjitoarea Circe, s-a legat de catargul corăbiei, iar tovarășii lui și-au astupat urechile cu ceară pentru a nu mai auzi cântecul sirenelor.
wikipedia

Grifonul

Grifon a fost în mitologia greacă un monstru înaripat cu trup leonin, cu cap și aripi de vultur, consacrat zeului Apollo. Se credea că locuiește în ținutul hyperboreienilor, păzind aurul nordic împotriva arimaspilor.
Într-o altă variantă, grifonii sunt considerați paznicii lui Zeus
wikipedia

Harpiile

În mitologia greacă, Harpiile sunt monștri feminini, care aparțin generației divine primordiale, cea de dinaintea Olimpienilor. La început, au fost două, apoi numărul lor sporește, devenind trei. Aveau chip de femeie bătrână și corp de pasăre, cu aripi mari și gheare ascuțite. Răpeau sufletele morților. Prin unirea cu zeul Zefir, una din ele a dat naștere celor doi cai divini ai lui Ahile, Xanthos și Balie, iuți ca vântul.
Numite și "hoții", ele sunt descrise, în versiuni timpurii ale mitologiei grecești, ca fecioare frumoase, înaripate. Mai târziu ele au devenit monștri înaripați, cu fețe de femei bătrâne și urâte, care au gheare ascuțite și încovoiate. Sunt reprezentate cărând persoane spre lumea subterană, pedepsindu-le sau torturându-le. Persoanele pe care le luau cu ele nu mai erau văzute niciodată. Harpiile sunt, probabil, personificările vânturilor de furtună. Numele lor sunt: Aello, Celaeno și Ocypete.
Miroseau îngrozitor și erau veșnic flămânde. Cele trei harpii îi atacau pe troienii care acostasera din cauza furtunii în insulele Strofade. În concluzie, harpiile întruchipeaza acțiunea devastatoare a viciilor și a răutății umane iar despre o femeie care este rea și hrăpăreață, se spune ca este o harpie. Se spune că erau fiicele lui Thaumas și ale oceanidei Elektra (într-o altă variantă,fiice ale lui Poseidon și Geea). Ele răpeau copiii și sufletele morților. Din porunca Herei ele au spurcat bucatele ce se aflau în fața nefericitului rege Phineus.Acesta a cerut ajutorul boreazilor (Zetes și Calais) care le-au biruit și le-au pus pe fugă. Ele intervin și in legenda regelui Pandareos, răpindu-i fetele.
wikipedia

Satirii

In mitologia greacă, satirii, numiți și "sileni", sunt demoni ai naturii și aparțineau cortegiului lui Dionis. Ei erau reprezentați în diferite feluri: uneori partea de jos era un cal, iar cea de sus un om. Adeseori, partea de jos era un țap. În acest caz, satirii aveau și o coadă lungă, groasă și stufoasă. Erau închipuiți dansând pe câmpie, bând împreună cu Dionis și fugărind menadele și nimfele. Treptat, trăsăturile lor animaliere se diminuează, membrele inferioare devin omenești (aveau picioare și nu copite). Un rol în legendele grecești îl are satirul Marsias. De asemenea mai îl mai întâlnim și pe zeul Pan sub înfățișarea unui satir.
wikipedia

Cainele cu trei capete

Cainele cu trei capete
Cel mai temut caine din mitologia greaca este Cerberul cu trei capete. Ca multi dintre cainii nostri, Cerberul era un caine de paza. Dar ceea ce pazea el nu era nici pe departe ceva atat de placut cum sunt casele noastre. El pazea poarta Hadesului. Si, desi ingaduia multor oameni sa intre, nu lasa pe nimeni sa iasa. El avea trei capete si un sarpe drept coada. Cerberul, nascut din Typhon si Echidna, si-a indeplinit datoria de « paznic al Infernului » cu multa loialitate. Cativa au reusit,  totusi, sa scape din Hades. Orfeu l-a adormit pe Cerber cu muzica lui linistitoare ; Hermes a facut la fel, dar  folosind apa din Lethe. Cel mai faimos dintre toti a fost insa Hercule, care nu a folosit metode la fel de blande. Hercule primise 12 Munci ca pedeapsa pentru savarsirea unui groaznic act de violenta. Ultima dintre acestea a fost sa-l prinda pe Cerber si sa-l aduca pe taramul celor vii. El a reusit sa faca asta supunand cainele prin lupta directa si tarandu-l afara din Hades. Dar saliva Cerberului a atins pamantul si atunci au aparut primele plante otravitoare.

Pegas

Pegas (în limba greacă Πήγασος, Pégasos "puternic") a fost, în mitologia greacă, un cal înaripat, fiul lui Poseidon ca zeu al cailor, și al gorgonei Medusa.
Legenda spune că Perseu a reușit să o ucidă pe Medusa în timp ce dormea. Când i-a tăiat capul, din gâtul ei retezat au ieșit cei doi fii pe care i-i dăruise Poseidon, singurul dintre zei care avusese curajul să se împreuneze cu ea: Chrysaor și calul înaripat Pegas.
wikipedia

Înlănțuirea lui Prometeu


În legendă[1] se spune că,într-o noapte,Prometeu furase focul din europa din vatra zeului Hefaistos pentru a-l duce oamenilor pe pământ.Când Zeus a aflat că titanul Prometeu îi furase focul,a hotărât să-l pedepsească greu pe creatorul oamenilor. L-a chemat pe fierar,pe Hefaistos,și i-a poruncit să facă din apă și țărână,o fată,ființă muritoare,dar să aibă chip de zeiță.Când termină,să cheme toți zeii pentru a o împodobi pe fată cu cele mai alese daruri...După aceea,Zeus îi va face și el un dar.

Pandora

Pandora (în limba greacă Πανδώρα) a fost în mitologia greacă prima femeie de pe pământ. Ea a fost creată de zeii care, geloși pe Zeus care crease bărbații, au hotarât să creeze o femeie perfectă. Hefaistos, zeul meșteșugăritului, folosind apă și pământ, i-a dat corp și chip. Ceilalți zeii au înzestrat-o cu multe talente: Afrodita i-a dat frumusețea, Minerva înțelepciunea, Apollo talentul muzical, Hermes puterea de convingere. De aici și numele său, Pandora însemnând în limba greacă cu toate darurile.[1]

Hefaistos

Hefaistos (greacă Ἥφαιστος Hêphaistos) reprezintă, în mitologia greacă, zeul focului, al metalelor și al metalurgiei, al fierarilor, sculptorilor și artizanilor, cunoscut de romani ca Vulcan. Fiul șchiop al lui Zeus și al Herei, meșter neîntrecut, creațiile sale extraordinare uimindu-i chiar și pe zei: făurește arme și armuri miraculoase, obiecte care se mișcă singure (un fel de roboți superperfecționați), sau chiar pe Pandora și cutia acesteia. Este personificarea focului în cele trei ipostaze ale sale: focul teluric (al vulcanilor), focul îmblânzit (focul domestic, care poate fi folosit în diferite activități, inclusiv la prelucrarea metalelor), precum și focul atmosferic. A fost căsătorit cu Afrodita. Căsătoria cu Afrodita a avut loc din cauză că, fiind supărat pe mama lui, el a făurit un jilț fermecat cu care a prins-o pe zeiță. Drept răsplată a cerut să se căsătorească cu Afrodita. Zeii s-au mirat: Cum să se însoare slutul cu zeița frumuseții?
wikipedia

Artemis

Artemis a fost una din cele mai vechi și venerate zeități ale Greciei Antice.[1] În perioada clasică a mitologiei elene, Artemis (Ἄρτεμις) era descrisă ca fiind fiica lui Zeus și al muritoarei Leto, și sora geamănă a lui Apollo. Era zeița pădurilor, nașterii copiilor, virginității, fertilității, a vânătorii și era evocată cu arc și săgeți.[2] Căprioara a fost animalul care i-a fost consacrat. În perioadele eleniste târzii, și-a asumat rolul Eileithiei în ajutorul nașterilor. Artemis a fost identificată mai târziu cu Selene,[3] o titanidă, zeița greacă a lunii, câteodată evocată cu o semilună deasupra capului. Totodată a fost corelată cu zeița romană Diana,[4] cu zeița etruscă Artume și cu zeița elenă Hecate.[5]

wikipedia

Hermes

Hermes (grec. Ἑρμῆς ) este zeu din mitologia greacă având atribute variabile, cu o etimologie onomastică incertă și cel mai vechi centru cultural, de zeu al fertilității, în Arcadia, sau solul zeilor.


De fapt sunt în tradiția greacă doi zei Hermes, suprapuși dar necontopiți total, considerați de obicei ca două ipostaze ale aceluiași zeu și uneori chiar ca divinități deosebite:

Afrodita

Afrodita gr.Ἀφροδίτη (denumită de romani Venus) reprezintă în mitologia greacă zeița frumuseții.

Sandro Botticelli: "Naşterea lui Venus"

Cipru - Stâncile Afroditei
Potrivit legendei, s-a născut în Cipru. “Stâncile Afroditei” se găsesc pe țărmul sudic al insulei, pe locul unde - potrivit mitologiei grecești - a căzut în apa mării înspumate organul masculin de reproducere al zeului Uranus, amputat de rude geloase. Aici s-ar fi născut, din valurile mării învolburate, zeița dragostei Afrodita / Venus. Legenda constituie tema mai multor tablouri pictate de artiști renumiți.

Apollo

Apollo este, în mitologia greacă și în mitologia romană, zeul zilei, al luminii și al artelor, protector al poeziei și al muzicii, conducătorul corului muzelor, personificare a Soarelui. Era numit și Phoebus-Apollo.
Era fiul lui Zeus și al lui Leto. Pentru că Hera, din gelozie, îi refuzase lui Leto un loc unde să poată naște, Poseidon a scos la iveală, din valurile mării, insula Delos. Acolo, după nouă zile și nouă nopți de chinuri, Leto a adus pe lume doi gemeni: pe Apollo și pe Artemis.

Atena

Atena (greacă: Αθήνα, Athina,Τριτογėνεια, Tritogenia) era una dintre cele mai mari divinități ale mitologiei grecești, identificată de romani cu zeița Minerva. Era zeița înțelepciunii, pe care grecii o mai numeau și Pallas Athena sau, pur și simplu, Pallas.

Ares

Se număra printre cei doisprezece mari zei ai Olimpului și era fiul lui Zeus și al Herei. Cu toate acestea, era disprețuit de părinții săi și de către ceilalți zei, mai ales de către Atena, datorită caracterului său violent, sângeros. În numeroasele mituri legate de numele lui, zeul apare adesea înfrânt, deși era simbolul forței războinice, brutale.

Hebe

Hebe în mitologia greacă a fost zeița veșnicei tinereți, fiica lui Zeus și a Herei. Le turna zeilor la masă nectar în cupe, până în ziua când a fost înlocuită cu Ganymedes. S-a căsătorit cu Heracles după apoteozarea eroului.
În mitologia romană, Hebe purta numele de Iuventas.

wikipedia

Hestia

În mitologia greacă, Hestia (gr. Ἑστία ) a fost zeița căminului, a focului sfânt, prima fiică a lui Cronos și Rheei, soră a lui Zeus, Poseidon, Demetra, Hera și Hades. Cu toate că a fost curtată de Apollo și de Poseidon, Hestia a obținut de la Zeus dreptul de a-și păstra virginitatea pentru totdeauna. În plus, Zeus i-a acordat onoruri excepționale: i se închina un cult în toate casele oamenilor și în templele tuturor zeilor. Așa cum căminul domestic era centrul religios al locuințelor umane, Hestia era centrul religios al locuinței divine. Această imobilitate a Hestiei explică faptul că nu a jucat nici un rol în vreo legendă. A rămas un principiu abstract, întruchipând ideea de cămin, nemanifestându-se ca o divinitate personală.
În mitologia romană, Hestia este echivalentă cu Vesta. Hestia este menționată de Hesiod, Diodorus Siculus, Platon, Aristofanes, Pausanias, Suidas, Ovidiu și Cicero.

Hades

Hades, zeul împărăției subpământene, fiul lui Cronos și al Rheei. Ca și ceilalți frați ai săi, când s-a născut, Hades a fost înghițit de tatăl său, apoi dat afară. Mai târziu a participat la lupta dusă de olimpieni împotriva titanilor. Când s-a făcut împărțirea Universului, lui Zeus i-a revenit Cerul, lui Poseidon - Marea, iar lui Hades - lumea subpământeană.

Poseidon

În mitologia greacă, Poseidon (greacă Ποσειδῶν) era zeul mării, fiul lui Cronos și al Rheei. În mitologia romană este cunoscut sub numele de Neptun. Ca și ceilalți frați ai săi, când s-a născut, Poseidon a fost înghițit de către tatăl său și apoi dat afară.
Mai târziu a luptat alături de olimpieni împotriva titanilor. Când, în urma victoriei, s-a făcut împărțirea Universului, lui Zeus i-a revenit Cerul, lui Hades lumea subpământeană, iar lui Poseidon Împărăția apelor. El sălășluia în fundul mării împreună cu soția sa, Amfitrite, alături de care, uneori, urmat de un întreg cortegiu marin și purtat de un car tras de cai înaripați, spinteca valurile.

Zeus

El făcea parte din prima generație divină. Era cel mai mic dintre fii lui Cronos și ai Rheei. Rheea, ca să-l scape de urgia tatălui său, care-și înghițea rând pe rând copiii de îndată ce se nășteau, l-a ascuns pe Zeus în Creta, unde a fost îngrijit de către două nimfe, Adrasteia și Ida. Acestea îl hrăneau cu lapte de la capra Amaltheia și cu ambrozie. Cureții (apărătorii lui Zeus) îl protejau pe micul zeu și făceau zgomot cu armele când acesta plângea, ca nu cumva să-l audă Cronos. Când a crescut mare, Zeus a pus la cale, cu ajutorul Geei și al Metisei, detronarea tatălui său.

Cei 12 zei ai Olimpului antic

ZEUS
zeusZeus este stapânul cerului si conducatorul tuturor zeilor, cel care ii pedepseste pe mincinosi si pe cei care nu-si respecta cuvântul. Casatorit cu Hera, Zeus este zeul ploii, iar arma sa cea de temut este un fulger cu care ii loveste pe cei care il supara. Zeus apare ca zeu al dreptatii si bunavointei, aparator al celor slabi si judecator al celor rai. Scutul sau se numeste egida, vulturul este pasarea sa favorita, iar stejarul, copacul sau.
POSEIDON
Poseidon este zeul marii, protector al tuturor apelor si frate cu Zeus. Casatorit cu Amphitrite, nepoata titanului Oceanus, este adorat si venerat de catre marinari. In mitologia greaca, Poseidon este cel care a creat calul. Indragostindu-se de zeita Demeter si dorind sa-i fie pe plac, i-a facut acesteia un animal nemaiintâlnit pâna atunci – un cal. Se spune ca nu a reusit din prima si, mai intâi, a creat niste animale ciudate si caraghioase. Arma sa este tridentul, cu care poate zgudui pamântul si sparge orice obiect. Poseidon raspunde doar in fata lui Zeus, ceea ce l-a facut foarte certaret si lacom. Nu de putine ori intra in conflicte serioase cu ceilalti zei pentru ca incerca sa le fure din teritorii.
HADES
Hades este conducatorul lumii intunericului, zeu al tarâmului mortii. Este foarte lacom si tot timpul vrea sa aiba tot mai multi supusi. Hades este prieten foarte bun cu toate fiintele care ii imbogatesc tinutul cu noi victime si refuza categoric ca unul dintre mortii sai sa ii paraseasca regatul. In acelasi timp, Hades este zeul bogatiei, datorita minereurilor pretioase din pamânt pe care le stapâneste. Are un coif cu ajutorul caruia devine invizibil si rareori isi paraseste tarâmul. Desi este nemilos si fioros, nu face niciodata mofturi. Persephona este sotia sa, pe care, de altfel, a rapit-o din casa parinteasca. Chiar daca Hades este zeul mortilor, moartea, in mitologia greaca, are un alt nume: Thanatos.
HESTIA
Hestia este o zeita fara o personalitate anume, dupa cum sustin miturile. Chiar daca este sora lui Zeus, nu apare prea des in povestile antice. Este zeita pamântului, fiecare oras având câte un loc inchinat Hestiei, unde intotdeauna arde un foc ce nu trebuie sa se stinga niciodata. Dintre toti zeii, Hestia este cea mai blânda, cea mai sincera si cea mai miloasa.
HEBE
Hebe este fiica lui Zeus si a Herei si sotia lui Hercule. Ea este zeita tineretii si, impreuna cu Ganymede, este paharnicul celorlalti zei.
ARES
Ares este fiul lui Zeus si al Herei, dar nu este iubit de nici unul dintre parinti. Chiar daca este zeul razboiului, considerat a fi un criminal, este foarte las si lipsit de curaj. Nu de putine ori ajunge bataia de joc a celorlalti zei. Corbul este pasarea sa, iar câinele, animalul sau.
ATENA
Atena este zeita intelepciunii, a activitatilor intelectuale, artei si literaturii. Legenda spune ca Atena a fost creata de Zeus si s-a nascut din tâmpla acestuia, fara a avea mama. Foarte curajoasa in lupte, este aparatoarea asezarilor omenesti, a meseriilor si a agriculturii. Ea a inventat capastrul, cu ajutorul caruia oamenii au putut imblânzi caii, a creat trompeta, flautul, oala, grebla, plugul, jugul, barca si caruta. Atena reprezinta intelepciune, judecata si bunatate sufleteasca. Pentru ca este fiica preferata a lui Zeus, este singura care poate folosi armele acestuia. Orasul Atena, maslinul si bufnita sunt simbolurile ei.
APOLO
Apolo este fratele geaman al lui Artemis, fiu al lui Zeus si Leto. Este zeul muzicii si, tot timpul, cânta la o lira de aur. Este zeul care a inventat medicina. De asemenea, este stapânul luminii si al adevarului, zeul care nu minte niciodata. Una dintre misiunile sale cele mai importante este sa conduca soarele pe cer, in fiecare zi, in caleasca sa de aur. Oracolul din Delphi, care ii apartine, este vestit pentru faptul ca mii de oameni veneau la el pentru a le ghici viitorul. Simbolurile lui sunt dafinul, cioara si delfinul.
AFRODITA
Afrodita este zeita iubirii si a frumusetii, posesoarea unei curele vrajite, cu ajutorul careia ii face pe barbati s-o iubeasca. Legendele grecesti nu spun clar cum s-a nascut: de multe ori este amintita ca fiica lui Zeus si a zeitei Dione. Dar varianta cea mai cunoscuta vorbeste despre nasterea ei din spuma marii, facându-si aparitia pe plajele din Cipru. Desi este casatorita cu Hefaistos, este indragostita de Ares, zeul razboiului. Pasarile ei sunt porumbelul, lebada si vrabia, iar dintre copaci prefera mirtul.
HERMES
Hermes este, in mitologia grecilor, cel mai inteligent si rapid dintre zei, mesagerul Olimpului. Fiu al lui Zeus si al Maiei, isi indeplineste rolul cu ajutorul sandalelor si coifului sau inaripat si a baghetei magice. Hermes este zeul hotilor si al comertului si indrumatorul mortilor catre lumea de dincolo. El a inventat lira, fluierul, gama muzicala, astronomia, greutatile si unitatile de masura, boxul si gimnastica.
ARTEMIS
Artemis, sora geamana a lui Apolo, este zeita vânatorii, a lunii si a naturii salbatice. Aparatoare a copiilor, este si vânatorul Olimpului. Ca si fratele ei, Artemis vâneaza cu sageti de argint si este cea care are grija ca bebelusii sa se nasca sanatosi. Cel mai mult ii plac cerbii si chiparosul.
HEFAISTOS
Hefaistos se pare ca s-a nascut doar din Hera, fiind singurul zeu care este urât. Legenda spune ca mama sa  s-a speriat când l-a vazut si l-a aruncat in mare de pe vârful muntelui Olimp, accident ce l-a facut pe Hefaistos sa ramâna schiop. Alte mituri sustin ca Zeus l-a fulgerat intr-un moment de furie. Hefaistos este zeul focului si al forjei de fierar. Casatorit cu Afrodita, el este cel care construieste armurile si armele zeilor, folosind un vulcan pe post de cuptor. Este zeul protector al fierarilor si al tesatorilor, are o fire calma si iubeste pacea.

Olimpul antic

Muntele Olimp se afla in nordul Greciei, la granita dintre Tesalia si Macedonia, lânga tarmul Marii Egee. Are o inaltime de 2.920 de metri si este cel mai inalt munte al Greciei, fiind escaladat pentru prima data in 1913.
templul_lui_zeus
Legendele din mitologia greaca spun ca muntele Olimp se ridica din centrul pamântului, pe el sprijinindu-se bolta cerului. Aici traiau si isi desfasurau activitatea zeii cei mai importanti. Miturile antice nu spun clar daca Olimpul se gasea pe pamânt sau in cer. Zeii olimpieni sunt in numar de 12 si ei au condus lumea dupa caderea Titanilor. Cei mai puternici sunt Zeus, Poseidon si Hades, care isi impart puterile asupra celor trei tarâmuri – cer, ape, pamânt – dupa ce-l detroneaza pe tatal lor, Cronus.